Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?

De cândva, de acum...

Cândva, când nu ştiam că sunt gonit
Din calea intereselor meschine,
De bună voie m-am lăsat lovit
Crezând astfel că totul va fi bine.

M-am condamnat şi chiar m-am pus la zid,
Lăsându-mă, uitat, în decădere,
Şi-am reușit cu totul să mă-nchid,
Redus fiind, de mine, la tăcere.

Mi-am pus în spate greul cel mai mult
În aşteptarea zilei viitoare,
Deşi ştiam că de nimic n-ascult,
Speram să fiu exemplu-ntru schimbare.

Când mă luptam cu morile de vânt,
Tot căutând o rază de lumină,
Speranţelor dădeam mereu avânt,
Ştiind că alte vremuri pot să vină.

Şi am bătut pământu-n lung şi-n lat,
Puţin dormind, mereu pe apucate
Tot căutând să spun că-s vinovat,
Cu neputinţa de-a le şti pe toate.

Cândva... aşa a fost... şi am greşit...
Aşa m-am rupt de calea mea firească,
Făcându-mă să cred că m-am minţit
Când mă-ncredeam în viaţa omenească.

Şi greu mi-a fost, cum încă-mi este greu,
Să văd că unii adevăru-l schimbă,
Ba chiar fac jurăminte, spun mereu,
Că nu sunt cei ce vorba o tot plimbă.

Dar nu mai sunt, deloc, un visător
Ce vede viaţa doar principială,
Ce crede că mereu este dator
Pe sine să se pună la-ndoială.

Nici nu mai am motiv să fiu tăcut,
Şi să m-ascund de doruri şi dorinţe,
Şi nu-s prizonier unui trecut
În care s-au pierdut făgăduinţe.

Chiar dacă timp, prea mult, am irosit
Dând şanse celor ce vânează stele,
Las viaţa-n ritmul ei, nu sunt grăbit,
Îmi sunt stăpân doar gândurilor mele.

A fost cândva, un timp pe care-l ştiu,
Pe care nu am cum a-l mai uita,
Că, prin greşeli, am dus spre mai târziu
Clipa în care m-am putut schimba.

Azi nu mai cred că vorba-i legământ,
Şi nici în cel ce fapte mari promite,
În cel ce-şi pune aură de sfânt
Jurându-se că-i om fără ispite.

Povestire prin gând

E toamnă iar, la fel ca altădată,
Plouă mărunt şi chiar şi ceru-i ud,
Dunărea curge, curge-nvolburată
Dându-mi răgazul gându-mi s-aud.

Şi îmi aud povestea care-n minte
Păstrază prima şoaptă, când mi-ai zis,
Să fie şi în fapte, ca-n cuvinte,
Aşa cum, singuri, vieţii ne-am promis.

Te-aveam în fața mea, nerăbdătoare,
Simţindu-mă de tine doritor,
Şi-mi era clar că aşteptarea-ţi doare,
Şi-ţi era clar că, de-a trăi, mi-e dor.

Tăcerea-ţi de-nceput încă îmi spune
Cât de real a fost întâiul pas
Lăsându-mă să simt că-mi eşti minune
Şi-n tine să mă ştiu, pe veci, rămas.

Prin amănunte noaptea mi-e întreagă,
Cu toate câte-au fost de repetat
Ca dat motiv trăirii să-nţeleagă
De ce aşa, şi-atunci, s-a întâmplat.

Şi, întru totul, ziua următoare,
Cu tot firescul ei, limitativ,
Ţi-a fost, mi-a fost, prin faptă-nălţătoare
Spre mai departe, drept, şi sfânt, motiv.

Iar când va fi să fie, altă dată,
Un altă dată nicidecum prea rar,
Te voi privi, la fel, neîmbrăcată,
Şi ne vom fi acelaşi dar din dar.

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

Poet de poezie

De-aş scrie versuri albe... Aş tot scrie,
Cuvinte am, idei mereu îmi vin,
Aş macula un munte de hârtie,
Dar prea puţin aş spune... Prea puţin!

Aş spune tot, dar urme de-ndoială,
Aş mai păstra în ultimul cuvânt,
Lăsându-l să de-a lumii socoteală,
De al ideii, vag, deznodământ.

M-aş apuca să-nşir poveşti din viaţă
Într-un format constrâns de conţinut,
Denaturat de gândul spus în faţă,
Îndoctrinat de sensul absolut.

Şi, pas cu pas, aş înşira cuvinte
Legându-le de ceva ce-a fost scris,
Forţând în fapt aducerile-aminte
Să aibă rol şi iz de compromis.

Aş renunţa, fără motiv, la formă,
Extaziat de propriul înţeles
Cedându-i dreptul de a-mi fi o normă
Pierdută-n frenezie şi exces.

Fără să vreau, fugind înspre extreme,
M-aş îngropa ca temelia-n zid,
Ca să ascund fireştile probleme
Când mintea s-ar opri gândind rigid.

Şi-aşa aş scrie mult şi aş tot scrie,
Lăsându-mă de laude sedus,
Făcându-mă poet de poezie,
Privind mereu de sus, de foarte sus...

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...

Intempestiva recunoaștere

Fără să vreau, sunt iar intempestiv,
Mă las înfrânt, dar uit să-ţi spun şi ţie,
Că eu renunţ şi plec definitiv,
Că dragoste atât a fost să fie.

Acum că plec în lumea celor mulţi,
Dorinţa-ţi las, nu vreau s-o iau cu mine,
Doar amintirea paşilor desculţi,
O ţin ca semn al nopţilor cu tine.

Să pot pleca, îmi spun că am uitat
Ce chip aveai când umbra-mi te-nvelea,
Şi îmi spuneai că visu-i minunat
Ştiindu-te fiind numai a mea.

Visai frumos, chiar şi trăiai în vis
Şi coapsa-ţi de argint mi-era mănuşă,
Când îmi vroiai un drum mereu deschis
Spre larga, Raiului, deschisă uşă.

În joc intrai, spunându-mi, ca-poveşti,
Că vezi deja ispite la fereastră,
Şi tu n-ai vrea nicicum să le goneşti,
Dar ele fug de-mpreunarea noastră.

M-am obligat, plecând, să nu te chem,
Să nu-mi vezi umbra-n clar de lună plină
Şi amintirii să ţi-o ai totem,
Că, fiind departe, îmi vei fi străină...

Şi plec, înfrânt, pe drumul cel mai lung,
Chemat de o fărâmă de conştiinţă,
Ştiut fiindu-mi unde-aş vrea s-ajung
Sedus de criza lumii-n neputinţă.

Glumesc în gând, că nu pot să contest
Că va mai fi o noapte oarecare,
Când iar vom fi, sub formă de protest,
Seduşi de a trăirii-mpreunare.

Şi vom croi un fel de început
Ca să simţim voinţa împăcată,
Cu-ntoarcerea-mi, grăbită, din trecut
Şi aşteptarea ta nezdruncinată.

În zori de zi, vei vrea să îmi rămâi,
O-ntreagă viaţă şi, la fel, o moarte
Amor fatal al dragostei dintâi
Ca,-nvingător, să nu mai plec departe...

Cuvântul ce va fi urmare

Ţi-ai spus cuvântul şi i-ai dat şi formă,
Prin el chiar împlinire, ţi-ai promis,
Şi i-ai prezis un drum de neînchis
Dându-i motiv de linişte enormă.

Ai dat nobleţe vorbei din simţire,
Şi ţi-ai promis al fapelor curaj,
Ca să-ţi învingi al gândului miraj
Risipitor de viaţă şi iubire.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai făcut pecete
Pentru dorinţa ta de-al împlini,
De-a nu găsi motive de-al opri
În umbra unor vorbe desuete.

Ai definit firescul prin esenţe
Şi-ai mers pe vad de amănunt şi rost,
Ca, prin uitări, să las ceea ce-a fost
Sub temelia marii elocvenţe.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai avut pornire,
Pe drum de viaţă fără punct final,
Izbânditor prin crez atemporal
Nemuritor, de-a pururi, prin menire.

Ai pus pe jar ispite şi iscoade
Când te-au văzut pe drum deja plecând,
Când te-au simţit spre Ceruri căutând,
Fugind de vechi îndemnuri retrograde.

Dar undeva, la margini de furtună,
Te-ai speriat de-al zborului avânt
Şi te-ai ascuns, un timp, după cuvânt,
Sperând că viaţa poate fi mai bună.

Cuvântul a rămas ca vorbă spusă,
Timp încă e, aici, să-l împlineşti
Prin rostul clar al faptelor lumeşti
Şi legea ce, din Cer, de mult e-adusă.

Ţi-ai spus cuvântul ce-l aveai dorinţă...
Prin amăgiri, azi poate-ţi e uitat,
Însă doar el ţi-e rost de biruinţă
Şi iertător de-al faptelor păcat.

Dedarea la firesc

Din tot ce văd, din ce-mi aduc aminte,
Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...

În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...

Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.

Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.

Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.

Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.

Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.

Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.

Din nou grăbiți

Paşii ne-au mers grăbiţi încă o dată,
Pe marginea răscrucilor de drum,
Uitând că vine noaptea-ntunecată
Şi pune peste viaţă nori de fum.

Şi noaptea a venit ca orice noapte,
Cu orizontul ei nedefinit,
Cu adevăruri spuse printre şoapte
Cu pasul de-ntuneric obosit.

Ne-a-mbrăţişat o lume nevăzută,
O lume ca desprinsă din poveşti,
Nebănuită, chiar necunoscută,
De-ntreg firescul minţii omeneşti.

Dormea un înger, obosit, pe-o piatră,
Încrezător în liniştea din jur,
Lângă un foc ce se-ascundea în vatră
Ca să păstreze cerul nopţii pur.

Chiar timpul se-arăta cu neputinţă,
Captiv într-o icoană de demult,
Înviforând eretica-i credinţă
Că poate fi mereu, mereu, ocult.

Şi se-alergau, gonind cu aroganţă,
Pale de vânt ivite din neant,
Ca să ne fure ultima speranţă
Că adevărul încă-i relevant.

Ne-a mai trezit a nopţii-n lăcrimare,
Dar buimaciţi fiind, ne-am despărţit,
Tu te-ai tot dus spre mare-ndepărtare,
Eu m-am oprit pe vârfuri de cuţit.

Drum lung ar fi ca să ajung la tine,
Şi mult prea greu ca tu, acum, să vii,
Că nici măcar întoarceri de destine
N-ar mai dori, ceea ce-ai fost, să fii.

Pe crucea vieţii picături de ploaie
Par lacrimile patimii lui Christ...
Pierdut între tratate şi războaie,
Pământul este, zi de zi, mai trist.

Dar eu te-aştept la margine de zare,
Încă mă simt trăind pe alt pământ,
Să fii, venind din marea-ndepărtare,
Credinţă de-nviere prin cuvânt.

Poveşti trăite, însă neştiute,
Le scriu şi mă predau acestei lumi,
Dar ţie-ţi spun că multe-s nevăzute,
Ştiind că vrei destinul să-ţi asumi...

Violeta noapte...

Cu tine noaptea-i pură, violetă,
Şi toate au contur extrem de clar,
Până şi timpul trecerea-şi regretă
Numind-o, sieşi, trecere-n zadar.

Şi chiar prin primul pas se-ndatorează
Dorinţei de-a fi salt spre absolut,
De-a fi ceea ce-a fost şi ce urmează,
Şi cel mai mare neştiut ştiut.

Esenţa dă puteri oricărei fapte,
Prefigurându-şi sensul omenesc,
Prin tot mereu îndemnul unor şoapte
Spre clipe ce prin noi se izbăvesc.

Prin rostul vieţii gândul se opreşte
Vibrând în ritmul jocului lumesc,
Ce mai mereu final nu îşi voieşte,
Având voinţa unui crez firesc.

Când o scurtează zori veniţi în grabă
Totul în jur se lasă adormit,
Şi-aud cum Cerul vine şi te-ntreabă
De-l poţi ierta că-n pripă s-a albit.

Rămâne visul nopţii violete
Însemn şi semn de pas definitiv,
Voit fiind mereu să se repete,
Fiind mereu dorinţelor motiv.

Predispuși prin amintire

Cândva, acum, sau chiar în altă viaţă,
Într-un trecut ce astăzi e prezent,
Ţi-am spus, când te-ai trezit, sub nori de ceaţă,
Că ce va fi-i firesc şi elocvent.

Şi ţi-am şoptit în treacăt „Eşti frumoasă!”,
Voind să spun, mai multe, mai târziu,
Când puse fi-vor cărţile pe masă
Dublând prin fapte miza de pariu.

De pe atunci, înţelegând mai multe,
În sens deplin, speranţei te-ai promis,
Voind ca, Cerul, gândul să-ţi asculte
Şi să ţi-l dea-napoi, măcar în vis.

Vremea de-acum, ce vezi că se grăbeşte,
Îmi dă prilej să spun ce am mai spus,
Iar ţie, de-ai uitat, îţi aminteşte
Pecetea ce destinului i-ai pus.

Se împlinesc, încet-încet, soroace
Şi se sfârşesc cele ce-și au sfârşit,
Timpul, în sine, vrea să se provoace,
De-a se numi continuu infinit.

Noapte de noapte, printre noi coboară
Arhanghelii şi cete îngereşti,
Aşa cum ziua păsările zboară,
Înspre înaltul zărilor cereşti.

Aşa ni-i dat să ştim că viaţa-aceasta
E vremea de-a-mplini un legământ
Ce altfel e totuna cu năpasta
Neacceptării propriului cuvânt.

Cândva, acum, sau poate-n altă viaţă,
Te-ai vrut chiar tu chemării ca răspuns,
Când timpul ne-a ascuns sub munţi de ceaţă
Iar aşteptării azi îi e de-ajuns.

Rămânerea-n continuu

Prin înțelesuri de curând prezent,

Loredanei

Ai sǎ rǎmâi cu mine,

chiar de va fi sǎ pleci

Pe undeva prin lumea

ce ţi se pare mare,

În ţările mai calde,

sau, dimpotrivă, reci,

Sau cine ştie unde,

trecând mereu hotare.

Te voi găsi oriunde,

orice vei încerca,

Chiar de vei sta în umbră,

ascunsă prin pădure,

Chiar tu-mi vei da de veste,

în vis mă vei chema,

Ca nu cumva destinul,

ispitele, să-ţi fure.

Ai sǎ rǎmâi cu mine

chiar de va fi sǎ zbori,

Crezând că-ți ai oprelişti,

că viaţa e o cuşcă,

Credinţa mea în tine,

te va ochi şi-n nori,

Şi-ţi voi vedea venirea

ca glonţul tras din puşcă.

Te voi găsi chiar dacă

să te găsesc n-ai vrea,

Oriunde prin cotloane

te-ai ghemui hoţeşte,

Speranța-n împlinire

n-o vei putea uita,

Văzând că altă cale

nu ţi se potriveşte.

Ai să rămâi cu mine,

oricât te-ai tot gândi

La valurile mării

ca semne de furtună,

Că valurile vieţii

drum drept îţi vor clădi

Chiar dacă doar o clipă

o trecem împreună.

Şi te-aș zǎri oricâte

prenume ţi-ai schimba,

Oricâte mǎşti ți-ai pune,

nu mi te pot ascunde,

Potop de-ar fi să fie,

voi da de urma ta,

C-aşa-i mereu, de viaţă,

să te ascunzi n-ai unde.

Că printre adevăruri,

mai vine câte-o faptă

Ce parcă ne seduce,

spunându-ne ca-i bine,

Dar sufletul nu tace,

spune şi el, în şoaptă

Că în povestea vieţii

vei fi mereu cu mine...

Învățând învățarea

E timpul să te-nveţi fără de frică
Dacă-n aceste timpuri îţi lipsesc,
Când gânduri vin mereu să contrazică
Ceea ce eu, din viaţă, povestesc.

Încrede-te că nici o depărtare,
Nu-i mult prea mare, este doar un pas,
Şi numai timpul poate să măsoare
Punând însemne pe banalul ceas.

Am să te-nvăţ, trăind, că împreună
Putem întoarce timpul înapoi,
Şi nimeni, nici de vrea, nu o să spună
Că pot şi alţii fi la fel ca noi.

Va fi să înţelegi că o-ntâmplare,
Ivită printre clipe de suspans,
Îşi face jocul ei de încercare
Echilibrând al faptelor balans.

Şi-ai să înveţi că-n dragoste doar clipa,
Când e trăită până la exces,
Alungă deznădejdea şi risipa
Lăsând esenţa vieţii ca-nţeles.

Vei şti că adevăru-i iscusinţa
De-a merge niciodată prea grăbit,
Lăsând speranţei fragedă dorinţa
De-a duce drumul până la sfârşit.

Ciudata nespunere

Încă nu-ţi spun că marea mea iubire
Eşti tu, aşa cum nu aş fi crezut,
Că mult prea multa-mi, tristă rătăcire
E doar o amintire din trecut.

Era demult, când şoapta mea, înceată
Stătea la sfat cu adieri de vânt,
Spunându-le că lumea e ciudată,
Dar, nou, nu e nimic pe-acest Pământ.

Şi-n mod ciudat, păstra, în taină mare,
Privind, cu înţelesuri, către cer,
Răspunsul dat sub formă de-ntrebare
Cererii mele de-a trăi stingher.

Nici vântul n-avea mare cutezanţă
În a-ncerca mai multe de a şti,
Dându-şi putere din a ei speranţă
De-a căuta mai mult şi-a îndrăzni.

Nu pot să-mi pun trăirile-n cuvinte
Când ştiu că n-au puteri de-a spune tot,
Cel mult ţi-aş spune ce-aş avea în minte,
Chiar repetând, cu gesturi de robot.

Ţi-s partener în drumul înspre moarte
Şi-nsoţitor spre vieţile de-apoi,
Capitol ultim din a vieţii carte
În care-nveţi şi ce înseamnă "noi".

Te-ai învăţat deja să-ţi fiu aproape,
Încă-ţi e teamă că, în vis, te cert,
Dar ştii şi câtă dragoste încape
În toate câte vreau, firesc, să-ţi iert.

Încă nu-ţi spun, nu ştiu dacă-ţi voi spune
Că te iubesc cum nu am mai iubit,
Dar spun că-mi eşti o mare pasiune
Şi pas etern pe drumu-mi infinit.

Atât de-a fi

Se-mbracă-n vise sufletele noastre
Când ne-amintim că totu-i trecător,
Când adevărul păsării măiastre
Devine, prin poveşti, amăgitor.

Nici eu nu pot privi doar înainte,
De adevăr n-am cum să nu vorbesc,
N-am cum să spun că nu mai am cuvinte,
Că te-am uitat... Că nu te mai iubesc.

Cu tine-am fost ce n-am fost niciodată,
Trăind în forma maximului sens,
Esenţa nopţii mult întârziată
De mult dorite fapte, în consens.

Luna e tristă, toată noaptea plânge,
Zorii de zi îi văd fără de rost,
Speranţa, pusă-n gânduri, mi se frânge,
Că nu mai e nimic din tot ce-a fost.

Îmi văd tristețea, simt mereu chemarea,
De-a trece peste margini de abis
Ca cercetând cu sârg îndepărtarea
Să ştiu ce greu se-ajunge-n paradis.

Acum reintru, iarăşi, în mulţime,
Cu amintirea nopţilor târzii,
Numindu-te, prin gânduri sinonime,
Cea care doar atât fost să-mi fii.

Între clar și dar

Te-ascult... vorbeşte... Încă îţi e frică...
Și încă frică-ți e să recunoşti,
Încă nu crezi că lumea este mică
Şi toţi te cred, de parcă ar fi proşti...

Povestea ta e grea, e încurcată,
Din când în când se pierde de-nţeles,
Dar tu o faci şi mai alambicată
Spunând că n-aveai altfel de ales.

Că ai ţintit în stânga şi în dreapta,
Îţi este clar, şi clar ce-i nefiresc,
Dar spusa ta îngână încă şoapta
Că a-ncerca e, totuşi, omenesc.

În seama vieţii laşi mereu o umbră
Pe care ţii s-o uiţi şi vrei să poţi,
Dar tot mai crezi în prevestirea sumbră
A celor care bagă frica-n toţi.

Din mici detalii, ploi de amănunte
Aduc vederii chinul tău subtil,
Dar tu spre vise încă pui o punte
Şi dai contururi vieţii de copil.

Redai nunţei rostul de esenţă,
Seninu-l întrevezi de după nori,
Dar tot mai crezi că doar prin aparenţă
Ajung mai toţi a fi învingători.

Te-ascult... vorbeşte... Nu-ţi mai fie frică...
Învaţă-te să ştii şi recunoşti,
Că lumea este, totuşi, mult prea mică
Şi mulți se cred deştepţi, dar sunt prea proşti!

Amintiri despre cândva

Cândva trăiam, cumva, în altă lume,
Eram necunoscuţi, nu ne ştiam,
Găseam că valul mării-i plin de spume
Dar în minuni deloc nu mai credeam.

Ochii priveau aproape sau departe,
Şi căutau un mâine ce-l pot şti,
Mai pariau, din când în când pe-o carte,
Dornici fiind de-a se mai odihni.

Ne risipeau cuvinte ticluite
Rostite cu accente de motiv,
Când ne-ndemnau trupeştile ispite
Să ne-mpăcăm cu rostul evaziv.

Pe-atunci fugeam de-a vrea a înţelege
Că nu există un model de rost,
Că fiecare viaţă-şi are-o lege
Şi numai unii stau în avantpost.

Cândva a fost cândva, îmi spui în glumă,
Şi cauţi în priviri să îmi citeşti
De-mi este gestul serii o cutumă
Sau clar motiv de noapte ca-n poveşti.

Ne-am depărtat de fosta-nstrăinare
Prin gestul tău ce-ntâmpina pe-al meu,
Ca să uităm de multa aşteptare
Şi de-al ei rost, la bine şi la greu.

Persistă încă gândul, ca dovadă,
Că am cam fost prea mult risipitori,
Că ne-am dedat la gesturi de bravadă
Fugind de tot mai desele erori.

Dar altu-i timpul, alta este viaţa,
Altfel realul este azi real,
În doi începem ziua, dimineaţa
Şi seara,-n doi, privim al ei final.

Singur și nesingur

Pe drumul vieţii-mi merg singurătatea
Pe care-o ştiu de când eram copil,
Când încă mai aveam subtilitatea
De-a arăta că merg tip-til, tip-til.

M-am învăţat cu ea, dar nu mi-e dragă,
Îmi e însemn, dar nu îmi este steag,
De multe ori am vrut să-i dau chiar şpagă,
Ca să se mute pe un alt meleag.

Aşa-mi e drumul în această lume,
În care nu mai pot să mă ascund,
Ce m-a-nvăţat cu nume şi prenume
Şi doar cu mine pot să mă confund.

Dar tot ce-nseamnă viaţa nu se vede,
Nici drumul nu-i, în tot, un simplu drum,
Chiar mie-mi este greu a mă încrede
Şi-a defini astfel ce simt acum.

Simţiri şi gânduri vin şi mă îndeamnă
Să nu îmi fie simplul de ajuns,
Că acceptând, banalul mă condamnă
La întrebări ce nu îşi au răspuns.

Viaţa-i la fel, azi spun, ca şi o carte
Cu mult mai multe forme-n conţinut,
Numai coperta-i mai mereu aparte
Legată de prezentul absolut.

În forma ei mereu continuată,
Trecutul şi prezentul e comun,
Şi toate se întâmplă deodată,
Că prin detalii chiar se suprapun.

Aşa-mi merg drumul, altfel îmi sunt toate,
Ştiu cine sunt şi ştiu de unde vin,
Şi că destinul tot în faţă-mi scoate
Ce-mi este dat, într-un firesc divin.

În Ceruri viaţa nu-mi e trecătoare,
Şi într-un fel chiar sunt nemuritor,
Clipa aici e doar întâmplătoare,
Dar nici un pas nu e întâmplător.

Tocmai de-aceea n-am avut regrete
Că cineva, cu mine,-n timp a mers,
Mai repede sau mai pe îndelete,
Lăsând amprente mult prea greu de şters.

Viaţa acum e-o simplă aparenţă
Şi este doar a timpului prezent,
Chiar dacă mă convinge prin potenţă,
O simt a fi un prag inconsistent.

Căci vor urma alţi paşi, alte etape,
Şi întâmplări, şi fapte, şi trăiri,
Împreunări şi despărţiri de ape,
Şi vise cu contururi de iubiri.