marți, 3 mai 2016

Intempestiva recunoaștere

Fără să vreau, sunt iar intempestiv,
Mă las înfrânt, dar uit să-ţi spun şi ţie,
Că eu renunţ şi plec definitiv,
Că dragoste atât a fost să fie.

Acum că plec în lumea celor mulţi,
Dorinţa-ţi las, nu vreau s-o iau cu mine,
Doar amintirea paşilor desculţi,
O ţin ca semn al nopţilor cu tine.

Să pot pleca, îmi spun că am uitat
Ce chip aveai când umbra-mi te-nvelea,
Şi îmi spuneai că visu-i minunat
Ştiindu-te fiind numai a mea.

Visai frumos, chiar şi trăiai în vis
Şi coapsa-ţi de argint mi-era mănuşă,
Când îmi vroiai un drum mereu deschis
Spre larga, Raiului, deschisă uşă.

În joc intrai, spunându-mi, ca-poveşti,
Că vezi deja ispite la fereastră,
Şi tu n-ai vrea nicicum să le goneşti,
Dar ele fug de-mpreunarea noastră.

M-am obligat, plecând, să nu te chem,
Să nu-mi vezi umbra-n clar de lună plină
Şi amintirii să ţi-o ai totem,
Că, fiind departe, îmi vei fi străină...

Şi plec, înfrânt, pe drumul cel mai lung,
Chemat de o fărâmă de conştiinţă,
Ştiut fiindu-mi unde-aş vrea s-ajung
Sedus de criza lumii-n neputinţă.

Glumesc în gând, că nu pot să contest
Că va mai fi o noapte oarecare,
Când iar vom fi, sub formă de protest,
Seduşi de a trăirii-mpreunare.

Şi vom croi un fel de început
Ca să simţim voinţa împăcată,
Cu-ntoarcerea-mi, grăbită, din trecut
Şi aşteptarea ta nezdruncinată.

În zori de zi, vei vrea să îmi rămâi,
O-ntreagă viaţă şi, la fel, o moarte
Amor fatal al dragostei dintâi
Ca,-nvingător, să nu mai plec departe...

Niciun comentariu: