duminică, 31 ianuarie 2016

Nuanțe de credință

Într-o lume-a minciunii
şi-mpăcare în silă,
Se vorbeşte mereu
de credinţă şi milă,
Tot mai rar de tristeţe,
suferinţe şi lacrimi,
Că se moare în stradă
din iubire, din patimi...

Cu puţine-nţelesuri,
puse toate-n grămadă,
La altar, în biserici,
mulţi vin doar să se vadă,
Că sunt plini de nobleţe,
îmbrăcaţi elegant,
Dar bolnavi de trăirea
într-un mediu stresant.

Nu mai fac diferența
între calcul şi soartă...
Limuzine luxoase
printre oameni îi poartă,
Iar nevestele lor,
îmbrăcate sumar,
Sunt atente la paşii
ce îi fac spre altar.

Pe-a lor buze boţite
se văd urme de şoapte,
Izvorând întuneric,
fie zi, fie noapte,
Trec, privind, fără jenă,
la bătrâni cum cerşesc,
Şi cum ochii-şi coboară,
când o pâine primesc.

O bucată de pâine,
cei ca ei o aruncă,
Nu prea cred că sunt oameni
ce trăiesc doar din muncă,
Iar când vin la biserici
loc în faţă-şi doresc,
Şi-s atenţi, peste umăr,
la acei ce-i privesc.

A venit peste lume
un blestem de durere,
Mor săracii cu zile,
mor săraci, în tăcere,
Peste tot nepăsarea
e văzută mormal,
Şi minciuna abundă,
ca model ideal.

Se vorbeşte mereu
de credinţă şi milă,
Dar trăirea credinței
e deja puerilă,
Se citesc acatiste,
se vorbeşte de sfinţi,
Dar, în viaţa reală,
se scrâşneşte din dinţi...

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Vis de dor

Lapidar îmi spui "Mi-e dor de tine",
Restul vrei să-l laşi în înţeles,
Şi-n cuprins încerci a te abţine
Să îmi spui că drumu-l ai ales.

Taci şi tu, lăsându-mă-n tăcere
Să mă-nvăţ cu-al timpului îndemn,
Şi din nou să vreau să am putere
De-a trăi al clipei sens solemn.

Visul însă, tainic, îţi vorbeşte,
Într-un fel real, desprins din basm...
Sufletul, prin el, îţi prevesteşte
Cum va fi ieşirea-ţi din marasm.

Prin păşire-ncet nu se mai poate,
Chiar şi visu-ţi spune răspicat,
Timp s-avem de-a le-mplini pe toate
Ni-l mai dă doar drumul neumblat.

Eu ţi-am spus că-mi este dor de tine,
Cea pe care-o ştiu şi n-o cunosc,
Şi-mi e dor, aşa cum se cuvine,
Ce speranţe am, să-ţi recunosc.

N-avem timp, dar nici motiv de grabă,
Cât nu-ţi este clar ce-i drumul drept,
Îmi găsesc ceva să-mi fac de treabă
Să nu ştie nimeni că te-aştept.

Tac şi taci, dar eşti nerăbdătoare,
Şi tăcerii-i cauţi un motiv,
Dar o vrei, fiindu-ţi împăcare
Cu acest acum normal fictiv.

Însă este cert... Spre mai departe,
Ne-a fost dat să ne avem un drum,
Litera ne va zidi-ntr-o carte
Să trăim şi viaţa, şi postum.

marți, 26 ianuarie 2016

Amintiri de zile

Ţii minte începutul cum a fost?...
Îţi amintești cum te privea o stea?...
Să-ţi spun altceva nu mai are rost...
Păstrat e totu-n viaţa ta şi-a mea...

Ţii minte prima noapte-n care-am stat
Lăsându-te să fii hotărâtoare
A pasului, ce-n gesturi arătat,
Trăia ultima-i seară de-aşteptare?...

Ţii minte ceasul miezului de zi
În care-ai pus destinului pecete,
Dorindu-ţi, ca pornire, a trăi
Vise pe care le-ai păstrat secrete?...

Ţii minte seara ce-a venit din nou,
Şi-a început cu-n semn de întrebare
Prin care gândul se făcea ecou
A nopţilor pierdute la-ntâmplare?

Ţii minte pasul... trecerea de prag,
Când n-ai mai stat o clipă-n îndoială
Şi mi-ai şoptit că, în sfârşit, ţi-e drag,
Să simţi dorinţa providenţială?

Ţii minte gândul când la drum plecam,
Grăbindu-mă-n fireasca revenire,
Şi cum tăcut, privirea ţi-o găseam
Strălucitoare, plină de trăire?

Ţii minte?... Toate câte au urmat
Ne sunt motive de eternitate,
Chiar dacă noi ceva am mai uitat,
În cartea vieţii noastre scrise-s toate...

duminică, 24 ianuarie 2016

Autograful, eu

Am dat autografe şi tot dau,
Semnez cu mâna sau semnez cu viaţa...
Aşa-mpotriva zvonurilor stau
În încercarea de a sparge gheaţa.

Cuvintele-n consens conjuctural
Lasă-ntre rânduri multele ştiute
În aşteptarea timpului real
Şi-a altor întâmplări neprevăzute.

Şi am punctat, când să arăt am vrut,
Cu litere de foc, revoltătoare,
Că viaţa e mereu un început
Dar, netrăită, prea devreme moare.

Nu rareori, pe mine m-am lăsat
Însemn de gând pornit spre mai departe,
În nemurirea lumilor păstrat
Ca cititor şi scriitor de carte.

Prin faptă am dat literei contur,
Uitând sa bat la porţi lăudătoare,
Şi-am căutat să văd în clar-obscur,
Cum străluceşte, între spini, o floare.

În orice fel, modelul olograf,
L-am însuşit în formă intergrală
Şi l-am păstrat, virgin, în epitaf,
Fără să dau motive de-ndoială.

Sunt semn purtat, în neştiutul gând
Ce-n vis se-arată cale de-nălţare,
Ori faptă consimţită prin urmare
Ca flacăra de candelă arzând.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Cărții, doar viața

În cărți mi-am pus doar viaţa, nu şi moartea,
Dorind să-mi mai rămână ceva sfânt,
Că, de va fi, plecarea-mi în Pământ,
Să pună-n drepturi temporalitatea.

Pe-aici mă simt venit din întâmplare,
Cu un motiv ce-l intuiesc real,
Dar ştiu că sunt un act original
Surprins între răspuns şi întrebare.

Şi-așa mi-i viaţa, un întreg de fapte
Prin care lumea pot s-o definesc
Chiar dacă încă, tainic, rătăcesc,
Şi pierd, în deznădejde, câte-o noapte.

Despre final, cumva, printre cuvinte,
Am scris puţin, spunând cum va fi fost,
Ca-n clipa când va fi să aibă rost,
Să-mi fie o aducere aminte.

Cât despre moarte, cu motive clare,
Prin bună ştiinţă am omis să scriu,
Lăsând copertei, pentru mai târziu,
Nescrisul neagru ca o întâmplare.

Abia atunci, prin nu se ştie cine,
Prin ce nu e de înţeles acum,
Se va lăsa văzut de orişicine
Cât de departe duce-al vieţii drum.

Şi-așa am să revin, chiar pe copertă
Ceea ce nu-i complet să completez,
Prefigurând un dat de dată certă
Pe care, în tăcere, să-l semnez.

luni, 18 ianuarie 2016

Alb de iarnă

E alb în juru-mi totul, plin de viaţă,
Cam frig, dar chiar şi frigu-i prea frumos,
Iar noaptea trece înspre dimineaţă,
Încet, şi-i clar că merge doar pe jos...

Ninge, tot ninge... Cerul ne arată
Că norii vin şi ei din Paradis,
Făcându-ne trăirea inspirată
De întâmplări simţite doar în vis.

Nu-i loc de întristări spre-mpotrivire,
Nici de-ntâmplări urzite-n nefiresc,
Şi ni se face dor de amintire,
Şi de-al visării timp copilăresc.

Lumina lunii în copaci coboară
Şi se preschimbă-n licurici de ger,
Ce-n adierea vântului, uşoară,
Se urcă-n fum de focuri până-n cer.

Albul ninsorii cade şi tot cade
Oprind pe drumuri paşii care trec
Când, obosiţi de-atâtea escapade,
Se tem de mersul drept ca de eşec.

Timpul priveşte, chiar și el încearcă
O clipă de trăire în alt fel,
Şi parcă ar dori să se întoarcă
Să uite că n-a fost nicicând rebel.

E totul alb în juru-mi şi tot ninge,
Şi-i tot mai frig, şi încă mai frumos,
Simt cerul cum, pe creştet, mă atinge,
Plec fericit, prin soarta mea, pe jos.

vineri, 15 ianuarie 2016

Puțin curaj...

Curaj puţini mai au, lumea-i tăcută,
De Dumnezeu se-njură ceas de ceas,
Iubirea trece drept necunoscută,
Nici timp de viaţă nu a mai rămas.

Pe după paravane se spun multe,
Curaj puţini mai şi mai vorbesc,
Cei care şi-ar dori să îi asculte
În sărăcia vieţii greu trudesc.

Se tot așteaptă veşti de mult mai bine,
De reveniri spre ceva mai normal,
Curaj puţini mai au de-a se abţine
A nu voi absurdul cert, real.

Potrivnicia-i multă, tot mai multă,
Decenţa pare ceva inuman,
Bunacredinţă e mai mult insultă,
Curaj puţini mai au şi-l au în van!

Puţine adevăruri mai rezistă,
Puţine evidenţe mai există,
Puţine sunt cu totul pe-nţeles,
Puţine minţi din înrobire ies.

joi, 14 ianuarie 2016

Cuvânt a toate știutor

Cuvântului i-am spus: “Mi-e dor de tine!”
Şi a-nceput a fi căutător,
Să spună adevărul nu se-abţine,
Citindu-l, tu vei şti că îmi e dor...

Prin forma sa cuprinde amănunte
Pe care, ne-ndrăznind, nu ţi le-am spus,
Când îţi spuneam c-am să te duc în munte
Să ne iubim fără de vorbe-n plus.

Privindu-te, m-am prins, cu frenezie,
A căută să ştii ce-aş vrea să-ţi spun,
Şi, prin cuvânt, de-o mare fantezie,
Mă las cuprins de dorul tău, nebun.

I-am povestit de vremuri ce-or să vină,
Nu i-am ascuns că multe-mi amintesc,
Cum te arată geana de lumină
Când te grăbeşti, dorind să mă grăbesc.

Şi cum va fi fierbinte, cu dorinţă,
Noaptea întreagă-n care vom opri
Risipa de trăiri cu bună-ştiinţă,
Un drum spre înălţare-a ne croi.

Cum tu-ţi vei lua puterea de-a reface,
Din tot ceea ce-n timp ţi-ai refuzat,
Şi-a reclădi un univers de pace,
Şi-ntregul sens a ceea ce ţi-i dat.

Fără să-mi fie teamă, sau ruşine,
L-am învăţat să îţi şoptească-n vis,
Recunoscând că ştie de la mine,
Despre trecut şi răni ce s-au închis.

Şi i-am mai spus că poate să-ţi vorbească
Oricând va fi să nu mai vrei să crezi,
Spre a-ţi reda puterea omenească,
Voind o altă cale să urmezi.

Acum e ştiutor a mult mai multe,
Multe îţi spune el când eu nu pot,
A început de tine să asculte,
Şi caută tăcerii-mi antidot.

Dar tot m-ajută şi îmi e aproape,
Îi spun "Mi-e dor" şi ştiu că ţie-ţi spun...
Când caută nevrerea să mă-ngroape,
Prin el nemaitrăirii mă opun.

luni, 11 ianuarie 2016

Încă-mi permit...

Noi doi trăim pe margine de lume,
Şi-adeseori îi trecem de hotar,
Nu mai avem nici nume, nici prenume,
Ni-i timpul doar o trecere-n zadar.

Încă-mi permit, privind înspre departe,
De ceva, ce va fi, să-ţi povestesc,
Să-ţi spun că mulţi au visele deşarte
Şi-n fapte viaţa doar şi-o siluiesc.

Mirarea-ţi cred şi-aud cum te îndeamnă,
Faptele-ţi sunt robite de absurd,
Nici nu mai ştii “firesc” ce mai înseamnă,
Şi-ţi este plânsut tot mai mut şi surd.

Încă-mi permit să îţi mai spun ce-i viaţa
Pentru cei mulţi, cei care nu-s ca noi,
Cei pentru care-ncepe dimineaţa
Fără de gând spre ziua de apoi.

Tăcerea ţi-o ascult şi-mi spune multe,
Privirile-ţi se-avântă înspre cer,
Fugind de amintiri ca de insulte,
Tot căutând o rază de reper.

Încă-mi permit să cer, trăind, o clipă
Pe care s-o trăim şi s-o simţim
La fel cu cei ce-o au şi fac risipă,
Luând risipa ca un scop sublim.

Durerea-ţi simt şi văd că te-ntristează,
Gândul dă sensuri pasului grăbit,
Mereu cu teamă că, din nou cedează
Tentaţiei de-a se lăsa oprit.

La margine de lume ni-i trăirea,
Şi viaţa pe tăişuri de cuţit,
Un singur drum... o cale-avem... Iubirea...
Ca-ntr-un final să ştim c-am izbândit.

duminică, 10 ianuarie 2016

În față, un pas

În faţa voastră sunt cu-n pas... şi-atât,
În mod bizar, la fel mă lupt cu viaţa,
Şi, cu speranţe-ncerc să mai sparg gheaţa,
Tot căutând răspuns la "Cum?" şi "Cât?"

La rândul meu, de alţii-s la un pas,
Şi multe văd, dar uneori mi-e teamă,
Şi-aşa greşesc, uitând să iau în seamă,
Ceea ce-n urma lor găsesc rămas.

Vă dau şi eu de veste când greşesc,
Ori când resimt cum doare câte-o rană,
Impusă de condiţia umană
Şi adevărul traiului lumesc.

E datoria mea, în primul rând,
Să-nvăţ şi-apoi să dau spre-nvăţătură,
Spre a se şti că orice lovitură
La început e doar un simplu gând.

Trăiesc acum ce alţii au trăit,
Şi nu mai cred că-i doar o întâmplare,
Că-n clipa ce-i numită următoare,
Şi vieţii voastre-i este hărăzit.

Cu-n pas, sortit, şi eu devin dator,
Să vă arăt ce-nseamnă o greşeală,
Ca să nu staţi, prea mult, la îndoială
Când gândul vă e greu, apăsător.

Tăcerea-n joc de vorbe o atrag
Să nu devină descumpănitoare,
Şi să se-arate cât de tare doare,
Să vi se dea, de-a dreptul, în vileag.

Când simt, al unor vremuri vechi, sfârşit,
Deloc prin ele înseşi compromise,
Pun semn, să nu dormiţi prea mult în vise,
Să nu aveţi un somn prea obosit...

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Viscol de vremuri

Prin viscol, e ştiut, cam greu se vede,
Chiar marginea de drum nu-şi are rost,
Pândeşte moartea-n orice adăpost,
Orbirea-n ochi degrabă se repede.

Nici gerul n-ar avea aşa putere
De-a măslui întregul orizont,
Fiind realităţii un afront
Cu umbre alergând după himere.

Chiar ceaţa, grea, în felurite forme,
Nu-şi are-n sens luarea de avânt,
Lăsându-se căzând înspre pământ,
Uitând de dogme, practici şi reforme.

Acum e viscol şi se viscoleşte
Un timp ce-şi dă nuanţă de prezent
Prin îngheţarea-n formă de accent
A tot ceea ce doar se nimereşte.

Şi se dedă-n năravuri la risipă
Lovind în mult prea rarul vertical,
În căutarea unui sens universal
Formei de fond, mereu stereotipă.

Căderii-n curgeri dă mereu motive,
Dând ca exemplu vârful de gheţar
Ce străluceşte-n albul cel mai clar
Cu largi şi felurite perspective.

E viscol şi, cu timpul, se-nteţeşte,
Nici omul nu mai poate fi văzut,
Ascuns în umbra unui timp trecut
De viscolirea ce, orice, orbeşte.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Motiv exhaustiv

Mă simt tăcut, şi-mi este de mirare,
De când mă ştiu, tot timpul am vorbit,
Când viaţa mi-a dat clipe de-ntristare
Cu îngerii m-am prins la povestit.

În căutare sunt şi ştiu mai multe,
Puţin mai spun din tot ce am de spus,
Mi-am învăţat tăcerea să asculte
Povestea unor vremuri ce-au apus.

Din amănunte, rar de tot văzute,
Am construit castele de nisip,
Şi-aşa s-au relevat necunoscute
Din actualul mit despre Oedip.

Comori ascunse se vor vrea găsite
Oriunde gândul poate fi purtat,
Păzite-s doar de blândele ispite
Ce cad, întotdeauna, în păcat.

Îmi las vederii porţile deschise
Când miezul nopţii se ascunde-n Cer
Și nu am timp să bântui prin culise
Ca să-l ascult, râzând, pe Lucifer.

Am încă-n minte vorbele uitate,
Puse în versul ce-i rămas nescris,
Şi care-n poartă, când, tăcut, vor bate,
Mă vor numi un mare indecis...

Dar chiar şi-aşa, nimic nu mă convinge
Tăcerii să nu-i las nici un motiv,
Doar dintr-o teamă că mă poate-mpinge
Pe drumul de consens exhaustiv.

O simt deja ca armă şi ca rană,
Şi-n viaţa mea mă simt atemporal,
Potrivnic în condiţia umană
Chiar dacă-s consecvent, principial.

Şi încă tac, chiar dacă o-ntrebare
Mă macină, tot timpul pe ascuns,
Punându-mă mereu la încercare
De a-i găsi, vorbind, firesc răspuns.

luni, 4 ianuarie 2016

Convingătorul freamăt

De multe ori, când caut un răspuns,
Îl las, de-l am, să fie cunoscut,
Chiar dacă pare unul absolut,
Nuanţe ştiu că n-are de ajuns.

Ştiindu-te, mereu m-am întrebat,
Fiind cu tine, ce mi-aş mai dori,
Dorinţa de-aş putea-o domoli,
Ca fapta să nu fie un păcat.

Privindu-te, să nu îmi am alt drum,
Ci doar, în palme sânii să ţi-i ţin
Şi, cumva, răsfăţat, să mă abţin,
Când şoapa-ţi spune un firesc: Acum!

Şi să n-am timp, decât să te privesc,
Când pântecul, de dor descătuşat,
Purtând în el un foc învăpăiat,
Se vrea izvor de har dumnezeiesc.

Să-mi las, pierdută, mâna lunecând,
Cu îndrăzneala sensului normal,
Ce duce-mpreunarea în real,
Pierzând, prin adormire, orice gând.

Simţind al coapsei freamăt ca fior,
De-nlănţuirea ei fiind convins,
Să nu mă tem şi nici să fiu surprins
Că-n tine trec hotarul viselor.

Şi-astfel, ştiind că totu-i efemer,
Că nemurirea trece prin păcat,
Să hotărâm că totul s-a-ntâmplat
Ca să-nvăţăm urcarea înspre Cer.

vineri, 1 ianuarie 2016

Durere de dor

Sfâşietor de dor îmi e de tine,
De-atâta dor şi visele mă dor,
Aş da orice să le mai pot abţine,
Să-mi fie, preţ de-o viaţă, mai uşor.

În vise cred, ştiindu-le cinstite,
Din ele ştiu ce vremuri vor veni,
Dar nopţile îmi sunt prea obosite,
Abia mai pot, cuvinte mari, rosti.

Mi-e gândul împărţit în controverse,
Şi argumente n-am să-l contrazic,
Chiar replici dacă-i dau, sunt grabnic şterse,
Că, mai mereu, mai mult nu spun nimic.

Privirile îmi fug în amintire,
Mi-arată cum ar fi o viaţă-n doi,
Şi-mi fac, în şoapte, o mărturisire
În care totul e redus la noi.

Mi-e dor trăind, de ale faptei forme,
Şi-mi e la fel de dor de trupul tău,
Secundele pe ceas devin enorme...
Ceasul îmi dă, mereu, păreri de rău...

Lumea e mică, dar acum e mare,
Şi pe măsura ei îmi este dor,
Tăcând, încerc un fel de alinare,
Să nu îţi spun că e sfâşietor.