sâmbătă, 6 august 2016

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

vineri, 10 iunie 2016

Poet de poezie

De-aş scrie versuri albe... Aş tot scrie,
Cuvinte am, idei mereu îmi vin,
Aş macula un munte de hârtie,
Dar prea puţin aş spune... Prea puţin!

Aş spune tot, dar urme de-ndoială,
Aş mai păstra în ultimul cuvânt,
Lăsându-l să de-a lumii socoteală,
De al ideii, vag, deznodământ.

M-aş apuca să-nşir poveşti din viaţă
Într-un format constrâns de conţinut,
Denaturat de gândul spus în faţă,
Îndoctrinat de sensul absolut.

Şi, pas cu pas, aş înşira cuvinte
Legându-le de ceva ce-a fost scris,
Forţând în fapt aducerile-aminte
Să aibă rol şi iz de compromis.

Aş renunţa, fără motiv, la formă,
Extaziat de propriul înţeles
Cedându-i dreptul de a-mi fi o normă
Pierdută-n frenezie şi exces.

Fără să vreau, fugind înspre extreme,
M-aş îngropa ca temelia-n zid,
Ca să ascund fireştile probleme
Când mintea s-ar opri gândind rigid.

Şi-aşa aş scrie mult şi aş tot scrie,
Lăsându-mă de laude sedus,
Făcându-mă poet de poezie,
Privind mereu de sus, de foarte sus...

miercuri, 25 mai 2016

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...

marți, 3 mai 2016

Intempestiva recunoaștere

Fără să vreau, sunt iar intempestiv,
Mă las înfrânt, dar uit să-ţi spun şi ţie,
Că eu renunţ şi plec definitiv,
Că dragoste atât a fost să fie.

Acum că plec în lumea celor mulţi,
Dorinţa-ţi las, nu vreau s-o iau cu mine,
Doar amintirea paşilor desculţi,
O ţin ca semn al nopţilor cu tine.

Să pot pleca, îmi spun că am uitat
Ce chip aveai când umbra-mi te-nvelea,
Şi îmi spuneai că visu-i minunat
Ştiindu-te fiind numai a mea.

Visai frumos, chiar şi trăiai în vis
Şi coapsa-ţi de argint mi-era mănuşă,
Când îmi vroiai un drum mereu deschis
Spre larga, Raiului, deschisă uşă.

În joc intrai, spunându-mi, ca-poveşti,
Că vezi deja ispite la fereastră,
Şi tu n-ai vrea nicicum să le goneşti,
Dar ele fug de-mpreunarea noastră.

M-am obligat, plecând, să nu te chem,
Să nu-mi vezi umbra-n clar de lună plină
Şi amintirii să ţi-o ai totem,
Că, fiind departe, îmi vei fi străină...

Şi plec, înfrânt, pe drumul cel mai lung,
Chemat de o fărâmă de conştiinţă,
Ştiut fiindu-mi unde-aş vrea s-ajung
Sedus de criza lumii-n neputinţă.

Glumesc în gând, că nu pot să contest
Că va mai fi o noapte oarecare,
Când iar vom fi, sub formă de protest,
Seduşi de a trăirii-mpreunare.

Şi vom croi un fel de început
Ca să simţim voinţa împăcată,
Cu-ntoarcerea-mi, grăbită, din trecut
Şi aşteptarea ta nezdruncinată.

În zori de zi, vei vrea să îmi rămâi,
O-ntreagă viaţă şi, la fel, o moarte
Amor fatal al dragostei dintâi
Ca,-nvingător, să nu mai plec departe...

duminică, 1 mai 2016

Cuvântul ce va fi urmare

Ţi-ai spus cuvântul şi i-ai dat şi formă,
Prin el chiar împlinire, ţi-ai promis,
Şi i-ai prezis un drum de neînchis
Dându-i motiv de linişte enormă.

Ai dat nobleţe vorbei din simţire,
Şi ţi-ai promis al fapelor curaj,
Ca să-ţi învingi al gândului miraj
Risipitor de viaţă şi iubire.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai făcut pecete
Pentru dorinţa ta de-al împlini,
De-a nu găsi motive de-al opri
În umbra unor vorbe desuete.

Ai definit firescul prin esenţe
Şi-ai mers pe vad de amănunt şi rost,
Ca, prin uitări, să las ceea ce-a fost
Sub temelia marii elocvenţe.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai avut pornire,
Pe drum de viaţă fără punct final,
Izbânditor prin crez atemporal
Nemuritor, de-a pururi, prin menire.

Ai pus pe jar ispite şi iscoade
Când te-au văzut pe drum deja plecând,
Când te-au simţit spre Ceruri căutând,
Fugind de vechi îndemnuri retrograde.

Dar undeva, la margini de furtună,
Te-ai speriat de-al zborului avânt
Şi te-ai ascuns, un timp, după cuvânt,
Sperând că viaţa poate fi mai bună.

Cuvântul a rămas ca vorbă spusă,
Timp încă e, aici, să-l împlineşti
Prin rostul clar al faptelor lumeşti
Şi legea ce, din Cer, de mult e-adusă.

Ţi-ai spus cuvântul ce-l aveai dorinţă...
Prin amăgiri, azi poate-ţi e uitat,
Însă doar el ţi-e rost de biruinţă
Şi iertător de-al faptelor păcat.

miercuri, 27 aprilie 2016

Dedarea la firesc

Din tot ce văd, din ce-mi aduc aminte,
Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...

În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...

Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.

Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.

Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.

Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.

Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.

Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.

luni, 25 aprilie 2016

Clara teamă

Ţi-am spus că mi-e teamă de spaţii închise,
Că nici între gânduri nu vreau să mă-nchid,
Că ştiu să fiu liber şi-s liber şi-n vise,
Şi numai sub sânu-ţi mă-nghesui avid.

Privesc înspre soare, lăsând elocvenţa
Să dea înţelesuri, fireşti ca motiv...
Cu vorbe, în grabă, mi-acuzi inocenţa
Că văd mult prea multe, dar tot sunt naiv.

Zâmbeşti cu-nţelesul ce tulbură firea,
Când sânii în palmă îi simt tot mai grei,
Uit brusc orice grijă, voind izbăvirea
Prin gânduri şi fapte, trăiri şi idei.

Prind mâna-ţi în mâna-mi şi simţi îndârjirea
De-a trece de toate, uitând să mă tem,
De-a nu mă mai pierde în gânduri cu firea,
De-a lua dăruirea-ţi de-a pururi totem.

Şi-apoi chiar tăcerea o simt că-i chemare,
Când trupu-ţi se zbate, în ritm galopant,
Dorindu-şi lăuntric o simplă-ntâmplare
Ce-l face mai dornic, nicicum ezitant.

Ţi-am spus că mi-e teamă... de forme banale,
Că nu mi-e totuna, de cad ori decad,
Că urc, fără grabă, că-n mersul agale
Învăţ înmulţirea prin paşii ce-mi scad...

duminică, 24 aprilie 2016

Din nou grăbiți

Paşii ne-au mers grăbiţi încă o dată,
Pe marginea răscrucilor de drum,
Uitând că vine noaptea-ntunecată
Şi pune peste viaţă nori de fum.

Şi noaptea a venit ca orice noapte,
Cu orizontul ei nedefinit,
Cu adevăruri spuse printre şoapte
Cu pasul de-ntuneric obosit.

Ne-a-mbrăţişat o lume nevăzută,
O lume ca desprinsă din poveşti,
Nebănuită, chiar necunoscută,
De-ntreg firescul minţii omeneşti.

Dormea un înger, obosit, pe-o piatră,
Încrezător în liniştea din jur,
Lângă un foc ce se-ascundea în vatră
Ca să păstreze cerul nopţii pur.

Chiar timpul se-arăta cu neputinţă,
Captiv într-o icoană de demult,
Înviforând eretica-i credinţă
Că poate fi mereu, mereu, ocult.

Şi se-alergau, gonind cu aroganţă,
Pale de vânt ivite din neant,
Ca să ne fure ultima speranţă
Că adevărul încă-i relevant.

Ne-a mai trezit a nopţii-n lăcrimare,
Dar buimaciţi fiind, ne-am despărţit,
Tu te-ai tot dus spre mare-ndepărtare,
Eu m-am oprit pe vârfuri de cuţit.

Drum lung ar fi ca să ajung la tine,
Şi mult prea greu ca tu, acum, să vii,
Că nici măcar întoarceri de destine
N-ar mai dori, ceea ce-ai fost, să fii.

Pe crucea vieţii picături de ploaie
Par lacrimile patimii lui Christ...
Pierdut între tratate şi războaie,
Pământul este, zi de zi, mai trist.

Dar eu te-aştept la margine de zare,
Încă mă simt trăind pe alt pământ,
Să fii, venind din marea-ndepărtare,
Credinţă de-nviere prin cuvânt.

Poveşti trăite, însă neştiute,
Le scriu şi mă predau acestei lumi,
Dar ţie-ţi spun că multe-s nevăzute,
Ştiind că vrei destinul să-ţi asumi...

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Violeta noapte...

Cu tine noaptea-i pură, violetă,
Şi toate au contur extrem de clar,
Până şi timpul trecerea-şi regretă
Numind-o, sieşi, trecere-n zadar.

Şi chiar prin primul pas se-ndatorează
Dorinţei de-a fi salt spre absolut,
De-a fi ceea ce-a fost şi ce urmează,
Şi cel mai mare neştiut ştiut.

Esenţa dă puteri oricărei fapte,
Prefigurându-şi sensul omenesc,
Prin tot mereu îndemnul unor şoapte
Spre clipe ce prin noi se izbăvesc.

Prin rostul vieţii gândul se opreşte
Vibrând în ritmul jocului lumesc,
Ce mai mereu final nu îşi voieşte,
Având voinţa unui crez firesc.

Când o scurtează zori veniţi în grabă
Totul în jur se lasă adormit,
Şi-aud cum Cerul vine şi te-ntreabă
De-l poţi ierta că-n pripă s-a albit.

Rămâne visul nopţii violete
Însemn şi semn de pas definitiv,
Voit fiind mereu să se repete,
Fiind mereu dorinţelor motiv.

miercuri, 20 aprilie 2016

Predispuși prin amintire

Cândva, acum, sau chiar în altă viaţă,
Într-un trecut ce astăzi e prezent,
Ţi-am spus, când te-ai trezit, sub nori de ceaţă,
Că ce va fi-i firesc şi elocvent.

Şi ţi-am şoptit în treacăt „Eşti frumoasă!”,
Voind să spun, mai multe, mai târziu,
Când puse fi-vor cărţile pe masă
Dublând prin fapte miza de pariu.

De pe atunci, înţelegând mai multe,
În sens deplin, speranţei te-ai promis,
Voind ca, Cerul, gândul să-ţi asculte
Şi să ţi-l dea-napoi, măcar în vis.

Vremea de-acum, ce vezi că se grăbeşte,
Îmi dă prilej să spun ce am mai spus,
Iar ţie, de-ai uitat, îţi aminteşte
Pecetea ce destinului i-ai pus.

Se împlinesc, încet-încet, soroace
Şi se sfârşesc cele ce-și au sfârşit,
Timpul, în sine, vrea să se provoace,
De-a se numi continuu infinit.

Noapte de noapte, printre noi coboară
Arhanghelii şi cete îngereşti,
Aşa cum ziua păsările zboară,
Înspre înaltul zărilor cereşti.

Aşa ni-i dat să ştim că viaţa-aceasta
E vremea de-a-mplini un legământ
Ce altfel e totuna cu năpasta
Neacceptării propriului cuvânt.

Cândva, acum, sau poate-n altă viaţă,
Te-ai vrut chiar tu chemării ca răspuns,
Când timpul ne-a ascuns sub munţi de ceaţă
Iar aşteptării azi îi e de-ajuns.

marți, 12 aprilie 2016

Rămânerea-n continuu

Prin înțelesuri de curând prezent,
Loredanei
Ai sǎ rǎmâi cu mine,
chiar de va fi sǎ pleci
Pe undeva prin lumea
ce ţi se pare mare,
În ţările mai calde,
sau, dimpotrivă, reci,
Sau cine ştie unde,
trecând mereu hotare.

Te voi găsi oriunde,
orice vei încerca,
Chiar de vei sta în umbră,
ascunsă prin pădure,
Chiar tu-mi vei da de veste,
în vis mă vei chema,
Ca nu cumva destinul,
ispitele, să-ţi fure.

Ai sǎ rǎmâi cu mine
chiar de va fi sǎ zbori,
Crezând că-ți ai oprelişti,
că viaţa e o cuşcă,
Credinţa mea în tine,
te va ochi şi-n nori,
Şi-ţi voi vedea venirea
ca glonţul tras din puşcă.

Te voi găsi chiar dacă
să te găsesc n-ai vrea,
Oriunde prin cotloane
te-ai ghemui hoţeşte,
Speranța-n împlinire
n-o vei putea uita,
Văzând că altă cale
nu ţi se potriveşte.

Ai să rămâi cu mine,
oricât te-ai tot gândi
La valurile mării
ca semne de furtună,
Că valurile vieţii
drum drept îţi vor clădi
Chiar dacă doar o clipă
o trecem împreună.

Şi te-aș zǎri oricâte
prenume ţi-ai schimba,
Oricâte mǎşti ți-ai pune,
nu mi te pot ascunde,
Potop de-ar fi să fie,
voi da de urma ta,
C-aşa-i mereu, de viaţă,
să te ascunzi n-ai unde.

Că printre adevăruri,
mai vine câte-o faptă
Ce parcă ne seduce,
spunându-ne ca-i bine,
Dar sufletul nu tace,
spune şi el, în şoaptă
Că în povestea vieţii
vei fi mereu cu mine...

duminică, 10 aprilie 2016

Învățând învățarea

E timpul să te-nveţi fără de frică
Dacă-n aceste timpuri îţi lipsesc,
Când gânduri vin mereu să contrazică
Ceea ce eu, din viaţă, povestesc.

Încrede-te că nici o depărtare,
Nu-i mult prea mare, este doar un pas,
Şi numai timpul poate să măsoare
Punând însemne pe banalul ceas.

Am să te-nvăţ, trăind, că împreună
Putem întoarce timpul înapoi,
Şi nimeni, nici de vrea, nu o să spună
Că pot şi alţii fi la fel ca noi.

Va fi să înţelegi că o-ntâmplare,
Ivită printre clipe de suspans,
Îşi face jocul ei de încercare
Echilibrând al faptelor balans.

Şi-ai să înveţi că-n dragoste doar clipa,
Când e trăită până la exces,
Alungă deznădejdea şi risipa
Lăsând esenţa vieţii ca-nţeles.

Vei şti că adevăru-i iscusinţa
De-a merge niciodată prea grăbit,
Lăsând speranţei fragedă dorinţa
De-a duce drumul până la sfârşit.

luni, 4 aprilie 2016

Ciudata nespunere

Încă nu-ţi spun că marea mea iubire
Eşti tu, aşa cum nu aş fi crezut,
Că mult prea multa-mi, tristă rătăcire
E doar o amintire din trecut.

Era demult, când şoapta mea, înceată
Stătea la sfat cu adieri de vânt,
Spunându-le că lumea e ciudată,
Dar, nou, nu e nimic pe-acest Pământ.

Şi-n mod ciudat, păstra, în taină mare,
Privind, cu înţelesuri, către cer,
Răspunsul dat sub formă de-ntrebare
Cererii mele de-a trăi stingher.

Nici vântul n-avea mare cutezanţă
În a-ncerca mai multe de a şti,
Dându-şi putere din a ei speranţă
De-a căuta mai mult şi-a îndrăzni.

Nu pot să-mi pun trăirile-n cuvinte
Când ştiu că n-au puteri de-a spune tot,
Cel mult ţi-aş spune ce-aş avea în minte,
Chiar repetând, cu gesturi de robot.

Ţi-s partener în drumul înspre moarte
Şi-nsoţitor spre vieţile de-apoi,
Capitol ultim din a vieţii carte
În care-nveţi şi ce înseamnă "noi".

Te-ai învăţat deja să-ţi fiu aproape,
Încă-ţi e teamă că, în vis, te cert,
Dar ştii şi câtă dragoste încape
În toate câte vreau, firesc, să-ţi iert.

Încă nu-ţi spun, nu ştiu dacă-ţi voi spune
Că te iubesc cum nu am mai iubit,
Dar spun că-mi eşti o mare pasiune
Şi pas etern pe drumu-mi infinit.

duminică, 3 aprilie 2016

Drum prin aventură

Ne-a fost să fie ieri o zi firească,
Pe drumuri tu, şi tot pe drumuri eu...
Şi drumul, a fost dat, să ne-ntâlnească,
Ca să ne-arate că nimic nu-i greu.

Ştiai că te doream ca aventură
Când mâna-mi odihnea pe-al tău picior,
Şi mi-am lăsat sărutul pe-a ta gură
Simţind că trupu-ţi e tremurător.

Îmbujorarea îţi trăda dorinţa
Când căutai, timidă, să m-atingi,
Gândul fiindu-ţi una cu credinţa
Că focul de-ai aprins, plăcând, să-l stingi.

Şi nevoind sfârşit prin "doar o dată",
Mi-ai dăruit tot trupu-ţi tineresc.
Îndatorându-ţi clipei viaţa toată
Prin zvâcnetul îndemnului firesc.

În liniştea pădurii seculare
Glasul trăirii nu stătea ascuns,
Şi frumuseţea lui mi-era chemare
Şi clar reproş că nu e de ajuns.

N-a fost de-ajuns... şi n-am găsit motive
Să nu mă las purtat de al tău gând,
Şi am cedat dorinţei creative
De a ne şti în Ceruri evadând.

Apoi pe drumuri iar, încă o vreme,
Privindu-te, din când în când fugar,
Vedeam că lupţi, în gând, a nu te teme
De timp şi, mai ales, de calendar.

Târziu, în noapte, am ajuns acasă,
Nimic nu-mi mai părea ca fiind ştiut,
Simţeam singurătatea că apasă,
Cu gândul rămăsesem în trecut.

Pe drumul tău, de-acum, mă porţi în tine,
Aşa mi-ai spus când te grăbeai să pleci,
Şi, cândva, vei fi iar, doar tu cu mine,
În Ceruri, prin păduri fără poteci.

Erai deja, de lumea mea, departe,
În braţe te ţinea un alt bărbat,
Dar visul de alt drum îşi avea parte,
De sensuri şi dorinţe creionat.

În zori privind spre depărtări, prin ceaţă,
C-ai să mă uiţi, ţi-a spus un gând pripit,
Însă deja visai o nouă viaţă,
Pasul, în mers, ţi-era mai liniştit.

Te regăseai prin propria iertare,
Prin care şi-ndrăzneala mi-ai iertat,
Şi m-ai numit motiv de întâmplare,
Dezrobitor de dor încătuşat.

Şi chiar de te mai dor, întreaga-ţi fiinţă
Mă poartă-n ea ca şi instinct primar,
Remodelând-şi propria conştiinţă
Pe calapodul marelui hotar.

Ne-am fost, sfidând a lumilor măsură,
În veşnicia unei ore de trăiri,
Pe drept cuvânt, prin fapte, aventură,
Dar şi stindard de luptă, prin simţiri.

vineri, 1 aprilie 2016

Atât de-a fi

Se-mbracă-n vise sufletele noastre
Când ne-amintim că totu-i trecător,
Când adevărul păsării măiastre
Devine, prin poveşti, amăgitor.

Nici eu nu pot privi doar înainte,
De adevăr n-am cum să nu vorbesc,
N-am cum să spun că nu mai am cuvinte,
Că te-am uitat... Că nu te mai iubesc.

Cu tine-am fost ce n-am fost niciodată,
Trăind în forma maximului sens,
Esenţa nopţii mult întârziată
De mult dorite fapte, în consens.

Luna e tristă, toată noaptea plânge,
Zorii de zi îi văd fără de rost,
Speranţa, pusă-n gânduri, mi se frânge,
Că nu mai e nimic din tot ce-a fost.

Îmi văd tristețea, simt mereu chemarea,
De-a trece peste margini de abis
Ca cercetând cu sârg îndepărtarea
Să ştiu ce greu se-ajunge-n paradis.

Acum reintru, iarăşi, în mulţime,
Cu amintirea nopţilor târzii,
Numindu-te, prin gânduri sinonime,
Cea care doar atât fost să-mi fii.

marți, 29 martie 2016

Între clar și dar

Te-ascult... vorbeşte... Încă îţi e frică...
Și încă frică-ți e să recunoşti,
Încă nu crezi că lumea este mică
Şi toţi te cred, de parcă ar fi proşti...

Povestea ta e grea, e încurcată,
Din când în când se pierde de-nţeles,
Dar tu o faci şi mai alambicată
Spunând că n-aveai altfel de ales.

Că ai ţintit în stânga şi în dreapta,
Îţi este clar, şi clar ce-i nefiresc,
Dar spusa ta îngână încă şoapta
Că a-ncerca e, totuşi, omenesc.

În seama vieţii laşi mereu o umbră
Pe care ţii s-o uiţi şi vrei să poţi,
Dar tot mai crezi în prevestirea sumbră
A celor care bagă frica-n toţi.

Din mici detalii, ploi de amănunte
Aduc vederii chinul tău subtil,
Dar tu spre vise încă pui o punte
Şi dai contururi vieţii de copil.

Redai nunţei rostul de esenţă,
Seninu-l întrevezi de după nori,
Dar tot mai crezi că doar prin aparenţă
Ajung mai toţi a fi învingători.

Te-ascult... vorbeşte... Nu-ţi mai fie frică...
Învaţă-te să ştii şi recunoşti,
Că lumea este, totuşi, mult prea mică
Şi mulți se cred deştepţi, dar sunt prea proşti!

luni, 28 martie 2016

Amintiri despre cândva

Cândva trăiam, cumva, în altă lume,
Eram necunoscuţi, nu ne ştiam,
Găseam că valul mării-i plin de spume
Dar în minuni deloc nu mai credeam.

Ochii priveau aproape sau departe,
Şi căutau un mâine ce-l pot şti,
Mai pariau, din când în când pe-o carte,
Dornici fiind de-a se mai odihni.

Ne risipeau cuvinte ticluite
Rostite cu accente de motiv,
Când ne-ndemnau trupeştile ispite
Să ne-mpăcăm cu rostul evaziv.

Pe-atunci fugeam de-a vrea a înţelege
Că nu există un model de rost,
Că fiecare viaţă-şi are-o lege
Şi numai unii stau în avantpost.

Cândva a fost cândva, îmi spui în glumă,
Şi cauţi în priviri să îmi citeşti
De-mi este gestul serii o cutumă
Sau clar motiv de noapte ca-n poveşti.

Ne-am depărtat de fosta-nstrăinare
Prin gestul tău ce-ntâmpina pe-al meu,
Ca să uităm de multa aşteptare
Şi de-al ei rost, la bine şi la greu.

Persistă încă gândul, ca dovadă,
Că am cam fost prea mult risipitori,
Că ne-am dedat la gesturi de bravadă
Fugind de tot mai desele erori.

Dar altu-i timpul, alta este viaţa,
Altfel realul este azi real,
În doi începem ziua, dimineaţa
Şi seara,-n doi, privim al ei final.

joi, 3 martie 2016

Singur și nesingur

Pe drumul vieţii-mi merg singurătatea
Pe care-o ştiu de când eram copil,
Când încă mai aveam subtilitatea
De-a arăta că merg tip-til, tip-til.

M-am învăţat cu ea, dar nu mi-e dragă,
Îmi e însemn, dar nu îmi este steag,
De multe ori am vrut să-i dau chiar şpagă,
Ca să se mute pe un alt meleag.

Aşa-mi e drumul în această lume,
În care nu mai pot să mă ascund,
Ce m-a-nvăţat cu nume şi prenume
Şi doar cu mine pot să mă confund.

Dar tot ce-nseamnă viaţa nu se vede,
Nici drumul nu-i, în tot, un simplu drum,
Chiar mie-mi este greu a mă încrede
Şi-a defini astfel ce simt acum.

Simţiri şi gânduri vin şi mă îndeamnă
Să nu îmi fie simplul de ajuns,
Că acceptând, banalul mă condamnă
La întrebări ce nu îşi au răspuns.

Viaţa-i la fel, azi spun, ca şi o carte
Cu mult mai multe forme-n conţinut,
Numai coperta-i mai mereu aparte
Legată de prezentul absolut.

În forma ei mereu continuată,
Trecutul şi prezentul e comun,
Şi toate se întâmplă deodată,
Că prin detalii chiar se suprapun.

Aşa-mi merg drumul, altfel îmi sunt toate,
Ştiu cine sunt şi ştiu de unde vin,
Şi că destinul tot în faţă-mi scoate
Ce-mi este dat, într-un firesc divin.

În Ceruri viaţa nu-mi e trecătoare,
Şi într-un fel chiar sunt nemuritor,
Clipa aici e doar întâmplătoare,
Dar nici un pas nu e întâmplător.

Tocmai de-aceea n-am avut regrete
Că cineva, cu mine,-n timp a mers,
Mai repede sau mai pe îndelete,
Lăsând amprente mult prea greu de şters.

Viaţa acum e-o simplă aparenţă
Şi este doar a timpului prezent,
Chiar dacă mă convinge prin potenţă,
O simt a fi un prag inconsistent.

Căci vor urma alţi paşi, alte etape,
Şi întâmplări, şi fapte, şi trăiri,
Împreunări şi despărţiri de ape,
Şi vise cu contururi de iubiri.

luni, 29 februarie 2016

Urmare de cuvânt

Cuvântul spus e spus pe totdeauna,
Şi faptă e când faptă a descris,
Se lasă dus o vreme cu minciuna,
Dar în conştiinţă e pe veci înscris...

Uşor e azi, dar mult mai greu e mâine,
Şi mult mai greu când ceva faci uitat...
În miez de noapte şti-vei c-a fost bine
Că vieţii şansa nu i-ai mai furat...

În miez de noapte... Da... În miez de noapte,
Prin sensuri născătoare de poveşti,
Trăiri de clipe vor descinde-n fapte
Grăbindu-te să nu le tăinuieşti.

Trăiri de-o clipă... Pentru-ntreaga viaţă,
Ce s-a lăsat pierdută în zadar,
Vor răscoli în zori, spre dimineaţă,
Prea multa măsluire de cântar.

În zori de zi... Te vei privi-n lumină,
Grăbită unei vieţi de zi cu zi,
Şi-ai să-nţelegi de ce te cred divină,
Şi că în locul tău doar tu poţi fi.

În locul tău... E doar un fel de spusă,
Nimic nu-ntrece un superlativ...
Te vei lăsa de viaţa ta sedusă,
Şi-am să-ţi rămân sedus definitiv.

Cuvântul spus... N-a fost doar întâmplarea,
Avea motive pline de-nţeles...
În miez de noapte ne va fi chemarea
De-a merge pe un drum deja ales...

vineri, 26 februarie 2016

Motive de dovezi

Când nu credeam, n-aveam nici o dovadă
Şi căutam minuni, numai minuni,
Ceva fără putinţă de tăgadă
Constrâns de absolute noţiuni.

Orice idee ce-mi venea în minte,
De nu-mi era, direct, pe înţeles,
O încercam de-i rece ori fierbinte,
Dezintegrând-o până la exces...

Mă îndoiam, chiar nu-mi dădeam crezare
Pornirii de a face primul pas,
Voind a face ziua mare, tot mai mare,
Priveam mereu, cu gândul, înspre ceas.

Spuneam că-mi sunt cu multă trebuinţă
Şi cele ce n-aveau vreun folos,
Iar în prea multa mea obişnuinţă
Ochii-mi priveau, căutători, în jos.

Nemaiavând puterea de-a-nţelege,
Ceva, ce nu ştiam, m-a îndemnat,
Să văd că mintea mea mereu alege
Doar concordant cu ceea ce-a-nvăţat.

Şi-atunci am apucat pe-o altă cale,
Ce mă lăsa să ştiu unde ajung,
Când urc pe munţi sau merg numai pe vale,
Cum să scurtez un drum crezut prea lung.

Am început a-mi da crezare mie,
Şi-am început să fac ştiind să fac,
Că-n mine regăsesc pe cel ce ştie
La boala neputinţei un alt leac.

Şi pas cu pas, crezând în biruinţă,
N-am mai avut priviri pierdute-n gol,
Nici controverse nu găseam, prin ştiinţă,
Uitasem de al drumului ocol.

Găsesc, abia acum, mereu dovada
Că munţii nu sunt timpului reper,
Că necredinţa-i soră cu tăgada
Şi că şi-aici trăim la fel ca-n Cer.

joi, 25 februarie 2016

Înspre Cer...

Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi caută să vezi al razei drum,
Când gândul stă-ncolţit de o idee
Care-ţi îmbracă sufletul în fum.

Nu te-ndoi că poţi avea putere
De-a schimba în bine orice rău,
Chiar dacă-ţi simţi durerea decădere,
Ca un blestem căzut pe capul tău.

Chiar de-ai căzut nu sta să-ţi fie frică
De piatra care crezi că te-ar lovi,
Adună-te-n puteri şi te ridică,
Altfel, cei păcătoşi, te vor strivi.

Nu te-ntreba, când drumu-i o cărare,
De nu-i mai bine înspre înapoi,
Nici când abia zăreşti, departe-n zare,
Lumini de zori, dacă sunt vechi sau noi.

Când simţi că un oricare te priveşte
Voindu-te mândriei de folos,
Spre ceea ce-ţi e viaţa te grăbeşte
Ca să n-ajungi să ţi-o întorci pe dos.

Nu te uita la modă, la modele,
Că rod nu dă doar pomul lăudat,
Priveşte cerul... noaptea-i plin de stele
Dar nu-i la fel ca ziua, luminat...

Şi dacă simţi, în jurul tău, furtuna
Scornită de un nor cu vag contur,
N-o lua în seamă, fiindca nu-i totuna
Sufletul mic cu sufletul obscur.

Chiar dacă nu vezi nori ori curcubeie,
Ori soarele e prea dogoritor,
Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi doar de el, mereu să-ţi fie dor.

miercuri, 24 februarie 2016

Prevestiri de rar

Îţi spun acum, când n-am nici o dovadă,
Privind nu-n calendare, ci pe ceas,
Fără să am motive de tăgadă,
Că ni-i atât de-aproape primul pas.

Cum ordinea ideilor îmi scapă,
De graba vieţii fiind şi eu surprins,
Ştiu că la fel cum piatra-n apă crapă,
Vom fi un tot, de-al faptei gest, cuprins.

Nefiind constrânşi de dogmă, ori de normă,
De ceea ce, spun unii, că-i normal,
Ne vom trăi-n firescul fără formă,
Definitoriul sens de val şi mal.

De vrem privi spre vremea ce urmează,
Trecând prin al prezentului tipar,
Ideea, într-un fel, ne şi tentează,
Şi, în alt fel, ne pare-a fi-n zadar.

Dar pragul serii zbateri va înfrânge
Prin simplul gest de-a nu ne-mpotrivi
Dorinţei clipei ce-o purtăm în sânge,
Hotărâtoare-n tot ce vom trăi...

Întâiul pas, lumeasca primă faptă,
Din ziua care-i rară-n calendar,
Ne vom avea-o ca reper şi treaptă
A regăsirii-n sens elementar.

duminică, 21 februarie 2016

Definitoriul “este”

Raza de lună e-ntunecată
Când zorii zilei ochii-mi privesc,
Că-mi văd trăirea îndatorată
Nopţii pe care o părăsesc.

Visul se-ascunde într-o idee,
Goală de fapte, plină de sens,
Ca să-mi arate alte trasee
Ce lasă-n juru-mi un gol imens.

Prima-ntâmplare trece în grabă,
De-atâtea gânduri pare-a nu fi,
Mintea-ntristată mi-e veşnic snoabă
Şi doar ce este vrea a mai şti.

Ziua începe spre a se trece,
Ca o-ntrebare fără răspuns,
Chiar şi cu gluma timpul se-ntrece,
Nu-i niciodată îndeajuns.

Cât e amiază, ziua e mare,
Fără motive de-a se sfârşi,
Când depărtarea fuge în zare
Având speranţa de-a tot fugi.

Dar vine noapte, şi dă de veste
Că toate-n lume au un revers,
Că existenţa dă sens, prin "este",
Eternităţii din Univers.

vineri, 12 februarie 2016

Ambigua nuanțare

O viaţă-ntreagă căutăm, luptând,
Ceva ce-n piaţă chiar nu se găseşte,
Că pare doar ideea unui gând...
O zi trăită-n tihnă, omeneşte.

Ne căutăm odihna pe pământ,
Seduşi mereu de vise şi himere,
Găsindu-ne motive de avânt
Sperând mai mult decât ne stă-n putere.

Trăim mereu, sau spunem că trăim,
În aşteptarea zilei mult dorite,
Ba chiar câte-o speranţă mituim
Ca să uităm de cele irosite.

Ne-mpinge gândul mai mereu la somn,
Când toate-s sugrumate de-ndoială,
Ca sclavul să se vadă mare domn
Cerând sclaviei sale socoteală.

Mereu avem ceva de comparat,
Şi acceptăm, doar după plac, măsura,
Ambiguu nuanţăm orice păcat,
Luând în calcul, pururi, conjunctura.

Tot căutând acea măreaţă zi,
Uităm că ne-am dorit şi nemurirea,
Şi ni se face dor de a muri,
Negându-ne, cu-n cinic gând, menirea.

joi, 11 februarie 2016

A fi prin sunt...

De multe ori am scris ce vremuri sunt,
Mai rar ce-au fost, mai des ce vor urma,
Timpul trecând mereu mi-a dat avânt,
Să nu fiu temător de vorba mea...

Am luat cuvântul, plin de conţinut,
Şi l-am lăsat să fie o poveste
Venind din întâmplări, de prin trecut,
Redând şi dând, din viitor, o veste.

Mai rar, chiar rar, aş zice foarte rar
L-am pus într-o idee suspensivă,
Ca dacă tot îşi este adversar
Să nu devină forma agresivă.

De multe ori am scris, spunând că sunt,
Ca să descriu exact ce va urma,
Tot renegându-mi pasul de avânt,
Punând ce este rău pe seama mea...

Şi când am pus cuvinte multe-n rând,
Chiar dacă se-arătau alambicate,
S-au rânduit, la cititori, în gând,
Extrem de clar şi bine conturate.

Am dat esenţei rost de elixir,
Accentuând un semn de întrebare,
Ca să mă creadă omul că-l admir
Când vieţii nu îi pune el hotare.

Şi-am scris mereu, am scris punând pe sunt
Hotar la toate câte vor urma,
Ca cei ce înţeleg să-şi ia avânt,
Dar şi ştiind ce-i dat în seama mea...

luni, 8 februarie 2016

Cutumiarele motive

N-am cum să-mi ştiu locul, exact, în lume,
Şi nici măcar, cumva, alternativ,
Că nimeni n-a putut să îşi asume
A defini, concret, un normativ.

Nu prea găsesc motive să mă-ndrume,
Şi nici conceptul nu-i definitiv,
Chiar dacă-n conturate legi postume,
Pot aborda un sens intuitiv.

Normalitatea legii prin cutume
În gândul meu are un sens fictiv,
Voind mereu firescul să-l sugrume,
Denaturându-l în imperativ.

Nu mai îmi arde, mai deloc, de glume,
Încerc să fiu, formal, explicativ,
Când omu-i definit printr-un pronume,
Şi folosit în scop educativ.

Din cartea vieţii am transcris volume,
Şi-am devenit, scriind, mai concesiv,
Dar încă sunt un val de mare-n spume,
Ce caută spre maluri instinctiv.

Mă definesc prin nume şi prenume,
Cât încă sunt acestei vieţi captiv,
Lăsând-o, mai mereu, să mă consume,
Chiar eu fiind consumului motiv.

joi, 4 februarie 2016

Protest incontestabil

Îm răzvrătesc absurd câte un gând,
Mereu, când simt, acut, absenţa ta,
Când văd, pe ceas, grăbitul timp trecând
Şi nu-l conving de mine-a mai uita.

Mă tot avânt, pe muchii de cuţit,
Când aşteptării nu-i găsesc măsură,
Spre marginea de orizont finit,
Să mut din loc enormii munţi de zgură.

Şi te revendic, cu un gust amar,
Tainicei ploi de stele căzătoare,
Şi protestez, cu-n mers antiorar,
În fiecare zi de sărbătoare.

Te ştiu în buzunarul unui gând,
Mergând mereu, pe orice drum, cu mine,
O candelă ce, pururea arzând,
Credinţa necurmată îmi susţine.

Dar seara, când văd ceru-nvăluit
În praf de stele înmuiat de rouă,
Trăiesc un dor, nebun, de infinit
Şi nu mai văd decât că iarăşi plouă.

Realitatea nu o mai contest,
Martori îmi sunt şi soarele şi luna,
Dar protestez şi sincer, şi onest,
Şi te revendic pentru totdeauna.

miercuri, 3 februarie 2016

Demascarea prin vis

Azi noapte m-ai chemat la tine-n vis,
Şi m-am lăsat trăirilor cu tine,
Când aminteai ce fapte mi-ai promis,
Nu a fost chip să mă mai pot abţine...

Şi îmi spuneai că nu-ţi e de uitat
Ziua dintâi şi marea ei dorinţă,
Când gândul tău în tine m-a-ntrupat,
Păstrându-mă ca rost şi biruinţă.

Erai cum eşti, un rug şi jar încins,
De nici un fel de patimă schimbată,
Trăind cu dor de ducă-n necuprins,
Şi-n dăruire binecuvântată.

Când te-ai trezit aveai un gând ciudat,
Simţeai că ceva, cumva, îţi lipseşte,
Şi te-ntrebai de ce vei fi uitat
Cum e să ştii că viaţa se trăieşte.

Eu n-am uitat şi aş putea să spun,
Când teamă-ţi e, cum inventezi motive
Ca să găseşti un sens inoportun
Dorinţei regăsirii-n perspective.

Iar eu greşind, trăind acest prezent
Cu mult prea multe gânduri ideale,
Abia când dorm, mă văd un repetent
Îngenunchiat de lumi atemporale.

Îmi este clar că m-ai chemat în vis
Ca să-mi aduc aminte şi de mine,
De tot ce-am spus şi tot ce mi-am promis
Când am tot spus că altă vreme vine...

marți, 2 februarie 2016

Preț de vamă

Mulţi oameni cred că timpul cere vamă
Şi ei plătesc, spunând că-mbătrânesc,
Ţinând să ia, mereu, mereu în seamă
Ceea ce e, în gândul lor, firesc.

Plătind tribut, fac pasul tot mai mare,
Grăbiţi de teama iernii din decor,
Căutători de stele căzătoare,
Nopţile-şi pierd, plecând pe urma lor.

Până spre toamnă, dinspre primăvară,
Se lasă-nfierbântaţi de-al clipei foc,
Sperând că-ntâmplător o să răsară
O stea ce poate ţine timpu-n loc.

Visând iluzii, văd că timpul trece,
Şi-i fac numărătoare dintr-un ceas,
Se lasă îmbătaţi de apă rece,
Convinşi că stau cu viaţa la taifas.

Împinşi de gând altceva să n-accepte,
Pun mare preţ pe faptă, pe prezent,
Punând în seama vorbei înţelepte
Dorinţa vieţuirii-n opulent.

Şi-mbătrânesc, uitând să mai trăiască,
Să vadă că şi florile-nfloresc,
Continuând la vamă să plătească
Un preţ pe care-l cred, mereu, firesc.

luni, 1 februarie 2016

Regăsire în decor

Era-nceput de toamnă... Era soare,
Un vânt, din munţi, se cobora uşor,
Plutea în jur un iz de sărbătoare,
Şi vieţii mă simţeam tot mai dator...

Luceau pe frunze picături de rouă,
Uitate-n umbra razelor pieziş,
Privindu-le, vedeam o vreme nouă
Ce iese-ncet, încet, din ascunziş.

Păsări în zbor, fugeau spre înălţime,
Ţintind spre norii conturaţi neclar,
Găseam înaltul plin de profunzime
Redevenind cu visul solidar.

Decor... Decoruri... Toamna începuse,
Înnobilând al timpului demers,
Remodelând speranţele apuse
Ca porţi deschise altui univers.

Simţeam, fără să ştiu, întâia oară,
Că pot să urc şi dincolo de nori,
Dacă-nţeleg că nu doar timpul zboară,
Când nu mă las surprins şi de fiori.

Uitasem, tot fiind atent la toate,
Să văd copacii marilor păduri,
Şi mă miram că nu mi se mai poate
Redefini conturul prin frânturi.

duminică, 31 ianuarie 2016

Nuanțe de credință

Într-o lume-a minciunii
şi-mpăcare în silă,
Se vorbeşte mereu
de credinţă şi milă,
Tot mai rar de tristeţe,
suferinţe şi lacrimi,
Că se moare în stradă
din iubire, din patimi...

Cu puţine-nţelesuri,
puse toate-n grămadă,
La altar, în biserici,
mulţi vin doar să se vadă,
Că sunt plini de nobleţe,
îmbrăcaţi elegant,
Dar bolnavi de trăirea
într-un mediu stresant.

Nu mai fac diferența
între calcul şi soartă...
Limuzine luxoase
printre oameni îi poartă,
Iar nevestele lor,
îmbrăcate sumar,
Sunt atente la paşii
ce îi fac spre altar.

Pe-a lor buze boţite
se văd urme de şoapte,
Izvorând întuneric,
fie zi, fie noapte,
Trec, privind, fără jenă,
la bătrâni cum cerşesc,
Şi cum ochii-şi coboară,
când o pâine primesc.

O bucată de pâine,
cei ca ei o aruncă,
Nu prea cred că sunt oameni
ce trăiesc doar din muncă,
Iar când vin la biserici
loc în faţă-şi doresc,
Şi-s atenţi, peste umăr,
la acei ce-i privesc.

A venit peste lume
un blestem de durere,
Mor săracii cu zile,
mor săraci, în tăcere,
Peste tot nepăsarea
e văzută mormal,
Şi minciuna abundă,
ca model ideal.

Se vorbeşte mereu
de credinţă şi milă,
Dar trăirea credinței
e deja puerilă,
Se citesc acatiste,
se vorbeşte de sfinţi,
Dar, în viaţa reală,
se scrâşneşte din dinţi...

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Vis de dor

Lapidar îmi spui "Mi-e dor de tine",
Restul vrei să-l laşi în înţeles,
Şi-n cuprins încerci a te abţine
Să îmi spui că drumu-l ai ales.

Taci şi tu, lăsându-mă-n tăcere
Să mă-nvăţ cu-al timpului îndemn,
Şi din nou să vreau să am putere
De-a trăi al clipei sens solemn.

Visul însă, tainic, îţi vorbeşte,
Într-un fel real, desprins din basm...
Sufletul, prin el, îţi prevesteşte
Cum va fi ieşirea-ţi din marasm.

Prin păşire-ncet nu se mai poate,
Chiar şi visu-ţi spune răspicat,
Timp s-avem de-a le-mplini pe toate
Ni-l mai dă doar drumul neumblat.

Eu ţi-am spus că-mi este dor de tine,
Cea pe care-o ştiu şi n-o cunosc,
Şi-mi e dor, aşa cum se cuvine,
Ce speranţe am, să-ţi recunosc.

N-avem timp, dar nici motiv de grabă,
Cât nu-ţi este clar ce-i drumul drept,
Îmi găsesc ceva să-mi fac de treabă
Să nu ştie nimeni că te-aştept.

Tac şi taci, dar eşti nerăbdătoare,
Şi tăcerii-i cauţi un motiv,
Dar o vrei, fiindu-ţi împăcare
Cu acest acum normal fictiv.

Însă este cert... Spre mai departe,
Ne-a fost dat să ne avem un drum,
Litera ne va zidi-ntr-o carte
Să trăim şi viaţa, şi postum.

marți, 26 ianuarie 2016

Amintiri de zile

Ţii minte începutul cum a fost?...
Îţi amintești cum te privea o stea?...
Să-ţi spun altceva nu mai are rost...
Păstrat e totu-n viaţa ta şi-a mea...

Ţii minte prima noapte-n care-am stat
Lăsându-te să fii hotărâtoare
A pasului, ce-n gesturi arătat,
Trăia ultima-i seară de-aşteptare?...

Ţii minte ceasul miezului de zi
În care-ai pus destinului pecete,
Dorindu-ţi, ca pornire, a trăi
Vise pe care le-ai păstrat secrete?...

Ţii minte seara ce-a venit din nou,
Şi-a început cu-n semn de întrebare
Prin care gândul se făcea ecou
A nopţilor pierdute la-ntâmplare?

Ţii minte pasul... trecerea de prag,
Când n-ai mai stat o clipă-n îndoială
Şi mi-ai şoptit că, în sfârşit, ţi-e drag,
Să simţi dorinţa providenţială?

Ţii minte gândul când la drum plecam,
Grăbindu-mă-n fireasca revenire,
Şi cum tăcut, privirea ţi-o găseam
Strălucitoare, plină de trăire?

Ţii minte?... Toate câte au urmat
Ne sunt motive de eternitate,
Chiar dacă noi ceva am mai uitat,
În cartea vieţii noastre scrise-s toate...

duminică, 24 ianuarie 2016

Autograful, eu

Am dat autografe şi tot dau,
Semnez cu mâna sau semnez cu viaţa...
Aşa-mpotriva zvonurilor stau
În încercarea de a sparge gheaţa.

Cuvintele-n consens conjuctural
Lasă-ntre rânduri multele ştiute
În aşteptarea timpului real
Şi-a altor întâmplări neprevăzute.

Şi am punctat, când să arăt am vrut,
Cu litere de foc, revoltătoare,
Că viaţa e mereu un început
Dar, netrăită, prea devreme moare.

Nu rareori, pe mine m-am lăsat
Însemn de gând pornit spre mai departe,
În nemurirea lumilor păstrat
Ca cititor şi scriitor de carte.

Prin faptă am dat literei contur,
Uitând sa bat la porţi lăudătoare,
Şi-am căutat să văd în clar-obscur,
Cum străluceşte, între spini, o floare.

În orice fel, modelul olograf,
L-am însuşit în formă intergrală
Şi l-am păstrat, virgin, în epitaf,
Fără să dau motive de-ndoială.

Sunt semn purtat, în neştiutul gând
Ce-n vis se-arată cale de-nălţare,
Ori faptă consimţită prin urmare
Ca flacăra de candelă arzând.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Cărții, doar viața

În cărți mi-am pus doar viaţa, nu şi moartea,
Dorind să-mi mai rămână ceva sfânt,
Că, de va fi, plecarea-mi în Pământ,
Să pună-n drepturi temporalitatea.

Pe-aici mă simt venit din întâmplare,
Cu un motiv ce-l intuiesc real,
Dar ştiu că sunt un act original
Surprins între răspuns şi întrebare.

Şi-așa mi-i viaţa, un întreg de fapte
Prin care lumea pot s-o definesc
Chiar dacă încă, tainic, rătăcesc,
Şi pierd, în deznădejde, câte-o noapte.

Despre final, cumva, printre cuvinte,
Am scris puţin, spunând cum va fi fost,
Ca-n clipa când va fi să aibă rost,
Să-mi fie o aducere aminte.

Cât despre moarte, cu motive clare,
Prin bună ştiinţă am omis să scriu,
Lăsând copertei, pentru mai târziu,
Nescrisul neagru ca o întâmplare.

Abia atunci, prin nu se ştie cine,
Prin ce nu e de înţeles acum,
Se va lăsa văzut de orişicine
Cât de departe duce-al vieţii drum.

Şi-așa am să revin, chiar pe copertă
Ceea ce nu-i complet să completez,
Prefigurând un dat de dată certă
Pe care, în tăcere, să-l semnez.

luni, 18 ianuarie 2016

Alb de iarnă

E alb în juru-mi totul, plin de viaţă,
Cam frig, dar chiar şi frigu-i prea frumos,
Iar noaptea trece înspre dimineaţă,
Încet, şi-i clar că merge doar pe jos...

Ninge, tot ninge... Cerul ne arată
Că norii vin şi ei din Paradis,
Făcându-ne trăirea inspirată
De întâmplări simţite doar în vis.

Nu-i loc de întristări spre-mpotrivire,
Nici de-ntâmplări urzite-n nefiresc,
Şi ni se face dor de amintire,
Şi de-al visării timp copilăresc.

Lumina lunii în copaci coboară
Şi se preschimbă-n licurici de ger,
Ce-n adierea vântului, uşoară,
Se urcă-n fum de focuri până-n cer.

Albul ninsorii cade şi tot cade
Oprind pe drumuri paşii care trec
Când, obosiţi de-atâtea escapade,
Se tem de mersul drept ca de eşec.

Timpul priveşte, chiar și el încearcă
O clipă de trăire în alt fel,
Şi parcă ar dori să se întoarcă
Să uite că n-a fost nicicând rebel.

E totul alb în juru-mi şi tot ninge,
Şi-i tot mai frig, şi încă mai frumos,
Simt cerul cum, pe creştet, mă atinge,
Plec fericit, prin soarta mea, pe jos.

vineri, 15 ianuarie 2016

Puțin curaj...

Curaj puţini mai au, lumea-i tăcută,
De Dumnezeu se-njură ceas de ceas,
Iubirea trece drept necunoscută,
Nici timp de viaţă nu a mai rămas.

Pe după paravane se spun multe,
Curaj puţini mai şi mai vorbesc,
Cei care şi-ar dori să îi asculte
În sărăcia vieţii greu trudesc.

Se tot așteaptă veşti de mult mai bine,
De reveniri spre ceva mai normal,
Curaj puţini mai au de-a se abţine
A nu voi absurdul cert, real.

Potrivnicia-i multă, tot mai multă,
Decenţa pare ceva inuman,
Bunacredinţă e mai mult insultă,
Curaj puţini mai au şi-l au în van!

Puţine adevăruri mai rezistă,
Puţine evidenţe mai există,
Puţine sunt cu totul pe-nţeles,
Puţine minţi din înrobire ies.

joi, 14 ianuarie 2016

Cuvânt a toate știutor

Cuvântului i-am spus: “Mi-e dor de tine!”
Şi a-nceput a fi căutător,
Să spună adevărul nu se-abţine,
Citindu-l, tu vei şti că îmi e dor...

Prin forma sa cuprinde amănunte
Pe care, ne-ndrăznind, nu ţi le-am spus,
Când îţi spuneam c-am să te duc în munte
Să ne iubim fără de vorbe-n plus.

Privindu-te, m-am prins, cu frenezie,
A căută să ştii ce-aş vrea să-ţi spun,
Şi, prin cuvânt, de-o mare fantezie,
Mă las cuprins de dorul tău, nebun.

I-am povestit de vremuri ce-or să vină,
Nu i-am ascuns că multe-mi amintesc,
Cum te arată geana de lumină
Când te grăbeşti, dorind să mă grăbesc.

Şi cum va fi fierbinte, cu dorinţă,
Noaptea întreagă-n care vom opri
Risipa de trăiri cu bună-ştiinţă,
Un drum spre înălţare-a ne croi.

Cum tu-ţi vei lua puterea de-a reface,
Din tot ceea ce-n timp ţi-ai refuzat,
Şi-a reclădi un univers de pace,
Şi-ntregul sens a ceea ce ţi-i dat.

Fără să-mi fie teamă, sau ruşine,
L-am învăţat să îţi şoptească-n vis,
Recunoscând că ştie de la mine,
Despre trecut şi răni ce s-au închis.

Şi i-am mai spus că poate să-ţi vorbească
Oricând va fi să nu mai vrei să crezi,
Spre a-ţi reda puterea omenească,
Voind o altă cale să urmezi.

Acum e ştiutor a mult mai multe,
Multe îţi spune el când eu nu pot,
A început de tine să asculte,
Şi caută tăcerii-mi antidot.

Dar tot m-ajută şi îmi e aproape,
Îi spun "Mi-e dor" şi ştiu că ţie-ţi spun...
Când caută nevrerea să mă-ngroape,
Prin el nemaitrăirii mă opun.

luni, 11 ianuarie 2016

Încă-mi permit...

Noi doi trăim pe margine de lume,
Şi-adeseori îi trecem de hotar,
Nu mai avem nici nume, nici prenume,
Ni-i timpul doar o trecere-n zadar.

Încă-mi permit, privind înspre departe,
De ceva, ce va fi, să-ţi povestesc,
Să-ţi spun că mulţi au visele deşarte
Şi-n fapte viaţa doar şi-o siluiesc.

Mirarea-ţi cred şi-aud cum te îndeamnă,
Faptele-ţi sunt robite de absurd,
Nici nu mai ştii “firesc” ce mai înseamnă,
Şi-ţi este plânsut tot mai mut şi surd.

Încă-mi permit să îţi mai spun ce-i viaţa
Pentru cei mulţi, cei care nu-s ca noi,
Cei pentru care-ncepe dimineaţa
Fără de gând spre ziua de apoi.

Tăcerea ţi-o ascult şi-mi spune multe,
Privirile-ţi se-avântă înspre cer,
Fugind de amintiri ca de insulte,
Tot căutând o rază de reper.

Încă-mi permit să cer, trăind, o clipă
Pe care s-o trăim şi s-o simţim
La fel cu cei ce-o au şi fac risipă,
Luând risipa ca un scop sublim.

Durerea-ţi simt şi văd că te-ntristează,
Gândul dă sensuri pasului grăbit,
Mereu cu teamă că, din nou cedează
Tentaţiei de-a se lăsa oprit.

La margine de lume ni-i trăirea,
Şi viaţa pe tăişuri de cuţit,
Un singur drum... o cale-avem... Iubirea...
Ca-ntr-un final să ştim c-am izbândit.

duminică, 10 ianuarie 2016

În față, un pas

În faţa voastră sunt cu-n pas... şi-atât,
În mod bizar, la fel mă lupt cu viaţa,
Şi, cu speranţe-ncerc să mai sparg gheaţa,
Tot căutând răspuns la "Cum?" şi "Cât?"

La rândul meu, de alţii-s la un pas,
Şi multe văd, dar uneori mi-e teamă,
Şi-aşa greşesc, uitând să iau în seamă,
Ceea ce-n urma lor găsesc rămas.

Vă dau şi eu de veste când greşesc,
Ori când resimt cum doare câte-o rană,
Impusă de condiţia umană
Şi adevărul traiului lumesc.

E datoria mea, în primul rând,
Să-nvăţ şi-apoi să dau spre-nvăţătură,
Spre a se şti că orice lovitură
La început e doar un simplu gând.

Trăiesc acum ce alţii au trăit,
Şi nu mai cred că-i doar o întâmplare,
Că-n clipa ce-i numită următoare,
Şi vieţii voastre-i este hărăzit.

Cu-n pas, sortit, şi eu devin dator,
Să vă arăt ce-nseamnă o greşeală,
Ca să nu staţi, prea mult, la îndoială
Când gândul vă e greu, apăsător.

Tăcerea-n joc de vorbe o atrag
Să nu devină descumpănitoare,
Şi să se-arate cât de tare doare,
Să vi se dea, de-a dreptul, în vileag.

Când simt, al unor vremuri vechi, sfârşit,
Deloc prin ele înseşi compromise,
Pun semn, să nu dormiţi prea mult în vise,
Să nu aveţi un somn prea obosit...

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Viscol de vremuri

Prin viscol, e ştiut, cam greu se vede,
Chiar marginea de drum nu-şi are rost,
Pândeşte moartea-n orice adăpost,
Orbirea-n ochi degrabă se repede.

Nici gerul n-ar avea aşa putere
De-a măslui întregul orizont,
Fiind realităţii un afront
Cu umbre alergând după himere.

Chiar ceaţa, grea, în felurite forme,
Nu-şi are-n sens luarea de avânt,
Lăsându-se căzând înspre pământ,
Uitând de dogme, practici şi reforme.

Acum e viscol şi se viscoleşte
Un timp ce-şi dă nuanţă de prezent
Prin îngheţarea-n formă de accent
A tot ceea ce doar se nimereşte.

Şi se dedă-n năravuri la risipă
Lovind în mult prea rarul vertical,
În căutarea unui sens universal
Formei de fond, mereu stereotipă.

Căderii-n curgeri dă mereu motive,
Dând ca exemplu vârful de gheţar
Ce străluceşte-n albul cel mai clar
Cu largi şi felurite perspective.

E viscol şi, cu timpul, se-nteţeşte,
Nici omul nu mai poate fi văzut,
Ascuns în umbra unui timp trecut
De viscolirea ce, orice, orbeşte.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Motiv exhaustiv

Mă simt tăcut, şi-mi este de mirare,
De când mă ştiu, tot timpul am vorbit,
Când viaţa mi-a dat clipe de-ntristare
Cu îngerii m-am prins la povestit.

În căutare sunt şi ştiu mai multe,
Puţin mai spun din tot ce am de spus,
Mi-am învăţat tăcerea să asculte
Povestea unor vremuri ce-au apus.

Din amănunte, rar de tot văzute,
Am construit castele de nisip,
Şi-aşa s-au relevat necunoscute
Din actualul mit despre Oedip.

Comori ascunse se vor vrea găsite
Oriunde gândul poate fi purtat,
Păzite-s doar de blândele ispite
Ce cad, întotdeauna, în păcat.

Îmi las vederii porţile deschise
Când miezul nopţii se ascunde-n Cer
Și nu am timp să bântui prin culise
Ca să-l ascult, râzând, pe Lucifer.

Am încă-n minte vorbele uitate,
Puse în versul ce-i rămas nescris,
Şi care-n poartă, când, tăcut, vor bate,
Mă vor numi un mare indecis...

Dar chiar şi-aşa, nimic nu mă convinge
Tăcerii să nu-i las nici un motiv,
Doar dintr-o teamă că mă poate-mpinge
Pe drumul de consens exhaustiv.

O simt deja ca armă şi ca rană,
Şi-n viaţa mea mă simt atemporal,
Potrivnic în condiţia umană
Chiar dacă-s consecvent, principial.

Şi încă tac, chiar dacă o-ntrebare
Mă macină, tot timpul pe ascuns,
Punându-mă mereu la încercare
De a-i găsi, vorbind, firesc răspuns.

luni, 4 ianuarie 2016

Convingătorul freamăt

De multe ori, când caut un răspuns,
Îl las, de-l am, să fie cunoscut,
Chiar dacă pare unul absolut,
Nuanţe ştiu că n-are de ajuns.

Ştiindu-te, mereu m-am întrebat,
Fiind cu tine, ce mi-aş mai dori,
Dorinţa de-aş putea-o domoli,
Ca fapta să nu fie un păcat.

Privindu-te, să nu îmi am alt drum,
Ci doar, în palme sânii să ţi-i ţin
Şi, cumva, răsfăţat, să mă abţin,
Când şoapa-ţi spune un firesc: Acum!

Şi să n-am timp, decât să te privesc,
Când pântecul, de dor descătuşat,
Purtând în el un foc învăpăiat,
Se vrea izvor de har dumnezeiesc.

Să-mi las, pierdută, mâna lunecând,
Cu îndrăzneala sensului normal,
Ce duce-mpreunarea în real,
Pierzând, prin adormire, orice gând.

Simţind al coapsei freamăt ca fior,
De-nlănţuirea ei fiind convins,
Să nu mă tem şi nici să fiu surprins
Că-n tine trec hotarul viselor.

Şi-astfel, ştiind că totu-i efemer,
Că nemurirea trece prin păcat,
Să hotărâm că totul s-a-ntâmplat
Ca să-nvăţăm urcarea înspre Cer.

vineri, 1 ianuarie 2016

Durere de dor

Sfâşietor de dor îmi e de tine,
De-atâta dor şi visele mă dor,
Aş da orice să le mai pot abţine,
Să-mi fie, preţ de-o viaţă, mai uşor.

În vise cred, ştiindu-le cinstite,
Din ele ştiu ce vremuri vor veni,
Dar nopţile îmi sunt prea obosite,
Abia mai pot, cuvinte mari, rosti.

Mi-e gândul împărţit în controverse,
Şi argumente n-am să-l contrazic,
Chiar replici dacă-i dau, sunt grabnic şterse,
Că, mai mereu, mai mult nu spun nimic.

Privirile îmi fug în amintire,
Mi-arată cum ar fi o viaţă-n doi,
Şi-mi fac, în şoapte, o mărturisire
În care totul e redus la noi.

Mi-e dor trăind, de ale faptei forme,
Şi-mi e la fel de dor de trupul tău,
Secundele pe ceas devin enorme...
Ceasul îmi dă, mereu, păreri de rău...

Lumea e mică, dar acum e mare,
Şi pe măsura ei îmi este dor,
Tăcând, încerc un fel de alinare,
Să nu îţi spun că e sfâşietor.