În faţa voastră sunt cu-n pas... şi-atât,
În mod bizar, la fel mă lupt cu viaţa,
Şi, cu speranţe-ncerc să mai sparg gheaţa,
Tot căutând răspuns la "Cum?" şi "Cât?"
La rândul meu, de alţii-s la un pas,
Şi multe văd, dar uneori mi-e teamă,
Şi-aşa greşesc, uitând să iau în seamă,
Ceea ce-n urma lor găsesc rămas.
Vă dau şi eu de veste când greşesc,
Ori când resimt cum doare câte-o rană,
Impusă de condiţia umană
Şi adevărul traiului lumesc.
E datoria mea, în primul rând,
Să-nvăţ şi-apoi să dau spre-nvăţătură,
Spre a se şti că orice lovitură
La început e doar un simplu gând.
Trăiesc acum ce alţii au trăit,
Şi nu mai cred că-i doar o întâmplare,
Că-n clipa ce-i numită următoare,
Şi vieţii voastre-i este hărăzit.
Cu-n pas, sortit, şi eu devin dator,
Să vă arăt ce-nseamnă o greşeală,
Ca să nu staţi, prea mult, la îndoială
Când gândul vă e greu, apăsător.
Tăcerea-n joc de vorbe o atrag
Să nu devină descumpănitoare,
Şi să se-arate cât de tare doare,
Să vi se dea, de-a dreptul, în vileag.
Când simt, al unor vremuri vechi, sfârşit,
Deloc prin ele înseşi compromise,
Pun semn, să nu dormiţi prea mult în vise,
Să nu aveţi un somn prea obosit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu