Pe drumul vieţii-mi merg singurătatea
Pe care-o ştiu de când eram copil,
Când încă mai aveam subtilitatea
De-a arăta că merg tip-til, tip-til.
M-am învăţat cu ea, dar nu mi-e dragă,
Îmi e însemn, dar nu îmi este steag,
De multe ori am vrut să-i dau chiar şpagă,
Ca să se mute pe un alt meleag.
Aşa-mi e drumul în această lume,
În care nu mai pot să mă ascund,
Ce m-a-nvăţat cu nume şi prenume
Şi doar cu mine pot să mă confund.
Dar tot ce-nseamnă viaţa nu se vede,
Nici drumul nu-i, în tot, un simplu drum,
Chiar mie-mi este greu a mă încrede
Şi-a defini astfel ce simt acum.
Simţiri şi gânduri vin şi mă îndeamnă
Să nu îmi fie simplul de ajuns,
Că acceptând, banalul mă condamnă
La întrebări ce nu îşi au răspuns.
Viaţa-i la fel, azi spun, ca şi o carte
Cu mult mai multe forme-n conţinut,
Numai coperta-i mai mereu aparte
Legată de prezentul absolut.
În forma ei mereu continuată,
Trecutul şi prezentul e comun,
Şi toate se întâmplă deodată,
Că prin detalii chiar se suprapun.
Aşa-mi merg drumul, altfel îmi sunt toate,
Ştiu cine sunt şi ştiu de unde vin,
Şi că destinul tot în faţă-mi scoate
Ce-mi este dat, într-un firesc divin.
În Ceruri viaţa nu-mi e trecătoare,
Şi într-un fel chiar sunt nemuritor,
Clipa aici e doar întâmplătoare,
Dar nici un pas nu e întâmplător.
Tocmai de-aceea n-am avut regrete
Că cineva, cu mine,-n timp a mers,
Mai repede sau mai pe îndelete,
Lăsând amprente mult prea greu de şters.
Viaţa acum e-o simplă aparenţă
Şi este doar a timpului prezent,
Chiar dacă mă convinge prin potenţă,
O simt a fi un prag inconsistent.
Căci vor urma alţi paşi, alte etape,
Şi întâmplări, şi fapte, şi trăiri,
Împreunări şi despărţiri de ape,
Şi vise cu contururi de iubiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu